EXCLUSIV | De vorba cu…Theodora Sandu & Florentina Nastase

Luna martie este luna dedicata in intregime femeilor. Puternice, romantice, exponentiale, femeile sunt cele care dau sens, emotie. Atat in viata, cat si in arta. Astfel ca in aceasta luna ne propunem sa descoperim femei frumoase, care au ceva de spus, si sa vi le prezentam reale, oneste, exact asa cum sunt ele.
Incepem seria de materiale dedicate exclusiv femeilor cu doua actrite care exceleaza si se dedica 100% in toate productiile teatrale in care sunt implicate si care isi capata repede succesul. Una rebela – Theodora Sandu, cealalta boema – Florentina Nastase, dar ambele respirand arta si inspirand traire, ne vor cuceri intr-un cuplu ludic in noua adaptare regizata de Cristi Juncu, la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiesti„, pentru una dintre cele mai exponentiale scrieri ale lui William Shakespeare, „A douasprezecea noapte„.
Le descoperim astazi, la inceput frumos de primavara, pe Theodora si Florentina, atat artistic, cat si personal.

Buna, si bine ai venit pe la noi! . In prezent, Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiesti monteaza un nou spectacol, o noua versiune pentru “A douasprezecea noapte” de William Shakespeare. Cum este sa lucrezi cu Cristi Juncu, regizorul acestui spectacol?

Florentina Nastase: Buna, multumesc de invitatie! Da, repetam in prezent la acest text, o noua traducere, a lui Cristi Juncu. Suntem la a patra colaborare in cadrul teatrului „Toma Caragiu”, asadar relatia noastra este de lunga durata 🙂 Suntem ca in familie, repetam relaxat dar ne mai si ciondanim. Aceasta montare este un pic mai tensionata si incarcata, daca pot spune asa, pentru ca are si o miza personala pentru Cristi, reprezinta spectacolul lui de doctorat, asadar ne munceste un pic mai mult ca de obicei. 

Theodora Sandu: Este prima oara cand lucrez cu Cristi Juncu si recunosc ca aveam emotii mari la inceput. Cu timpul, simt ca ne-am imprietenit, a devenit o figura paterna pentru mine, cu care empatizez foarte usor. Cred ca avem acelasi tip de sensibilitate si emotivitate, care duce catre o comunicare usoara. Mereu imi da motivatii foarte profunde pentru alegerile personajului meu, ajutandu-ma sa ii creez o baza solida, o poveste detaliata ca punct de pornire, ceea ce este exact pe gustul meu.

Cat de modernist este / poate fi jucat si trait William Shakespeare in contextul cotidian de azi?

Theodora Sandu: Shakespeare este foarte actual, trateaza acele teme atemporale care framanta omenirea dintotdeauna: iubirea, nemurirea, adevarul, familia, tradarea, echilibrul dintre masculin si feminin, bine si rau. Este foarte usor sa te conectezi la universul propus de Shakespeare, fiindca este inspirat din lumea reala, care, de sute de ani, in ciuda evolutiei, nu se schimba. Suntem aceiasi oameni nesiguri sau aroganti, ascunsi sau prea afisati, glumeti sau fatalisti, luptatori sau dezertori. Deosebit la Shakespeare este limbajul, care invaluie cu o frumusete emotionanta orice aparenta banalitate, lucru care astazi este int-adevar o raritate; tendinta noastra din prezent este sa ne dorim sa exprimam cat mai multe in cat mai putine cuvinte. Shakespeare provoaca la nemarginire, la nelimitare, la infinit si tocmai de aceea nu va „expira” niciodata.

Florentina Nastase: As spune ca e 50%/50%. Sunt anumite elemente vetuste, precum incadrarea intr-un timp trecut despre care avem doar date din carti, dar sunt si elemente perfect valabile in orice epoca – temele mari tratate in piesele shakespeariene care transced timpul – iubirea, prietenia, razbunarea, tradarea etc. Dincolo de aceste lucruri, sau chiar in ciuda lor, as putea spune, regizorii au libertatea de a adapta in fel si chip aceste texte: sparg conventia timpului, a „epocii”, si pastreaza elementele contemporane, sau fac adaptari clasice, respectand indeaproape litera textului. Este responsabilitatea regizorului sa monteze asa cum ii dicteaza constiinta artistica.

Ce ne poti spune despre personajul tau? Care sunt trasaturile tale ce se intrepatrund/ care difera fata de personajul jucat?

Florentina Nastase: Olivia este o doamna de vita nobila, aflata in doliu dupa tatal si fratele ei, decisa sa pastreze acest doliu timp de 7 ani. Se dovedeste, insa, a fi mai vulnerabila decat se crede in fata iubirii, pentru ca se indragosteste fulgerator de tanarul trimis la curtea ei de catre unul dintre pretendenti, un tanar travesti interpretat de Theodora Sandu. Viziunea lui Cristi Juncu asupra acestui personaj este una foarte… cum sa spun… telurica? Poate ca acesta e cuvantul potrivit, dar nu stiu sigur. Personajul e inca in lucru 🙂 Cert este ca aceasta Olivia renunta la morga rangului ei pentru a obtine, cu orice pret, declaratia de iubire mult-ravnita. Habar nu am ce am / ce nu am din acest personaj – totul si nimic, personajul este o nascocire a imaginatiei careia ii punem hainele noastre de carne. Imprumutam de la noi insine ce ne este mai comod, felul de a vorbi, ticuri, gesturi, apoi vine regizorul si ne deturneaza de la caile batatorite. Sau nu. Olivia nu ma defineste neaparat, dar nebunia si efervescenta ei sunt asa pentru ca si eu sunt asa. Cand faci analiza personajului la inceputul repetitiilor, este o descriere frumoasa si romantica, asa cum a vazut-o autorul. Apoi incepi lucrul. Si ai un actor cu un anume temperament si un regizor cu o anume viziune. Iar cuvantul vorbit pe scena bate cuvantul scris. In sensul ca nu mai poate fi interpretat. Este asa cum il facem noi sa fie. Cand citesti ceva, iti poti lasa imaginatia sa zboare, sa iti inchipui tu cum „ar fi”, dar cand vezi un spectacol, el este doar „asa”. Daca nu corespunde cu rodul imaginatiei tale, poti incerca o alta versiune de spectacol 🙂

Theodora Sandu: Personajul meu este cel al Violei, o fata care in urma unui naufragiu pe un taram necunoscut, Iliria, crede ca si-a pierdut fratele geaman. Pentru a-si continua viata, alege sa se travesteasca si intra in slujba guvernatorului tinutului, Orsino, sub identitatea lui Cesario. Femininul ei razbeste pe sub haina masculina, indragostindu-se de duce, desi acesta nutreste dragoste pentru contesa Olivia. Lucrand la acest rol, am descoperit ca am multe in comun cu personajul: o relatie apropiata cu fratele meu, o perspectiva similara asupra iubirii, o cautare perpetua de dezvoltare a fermitatii si a puterii de decizie, deci a laturii masculine. De cele mai multe ori se intampla ca viata si soarta sa tina cu tine si sa iti ofere exact rolurile de care ai tu nevoie, ca sa devii un om mai bun. 

In tara exista mai multe variante ale acestui spectacol. Ce e nou? Ce e diferit? 

Theodora Sandu: In primul rand traducerea, care ii apartine in totalitate regizorului Cristi Juncu. Apoi mai este si dimensiunea muzicala a spectacolului, care a fost gandita si indrumata de catre actrita Cristina Juncu. Scenografia creata de Cosmin Ardeleanu si costumele realizate de Andrada Chiriac atribuie spectacolului o masura de atemporalitate acvatica plasandu-l astfel in universul feeric pe care si-l propune acest spectacol. Directia abordata are la baza speranta si cheful de viata; nu-mi dau seama daca sunt noutati, dar sunt cu siguranta acele lucruri bune, pe care le invatam cand suntem mici de la bunici, dar de care apoi uitam pe masura ce crestem si imbatranim.

Florentina Nastase: Un element de noutate va fi cu siguranta textul insusi, pentru ca, dupa cum spuneam, e o traducere noua.
In rest, sunt convinsa ca diferentele sunt foarte mari, asa e si normal sa fie – echipa diferita, spectacol diferit. In sensul asta, a fost foarte faina reactia parintilor mei, care au vazut montarea cu „Furtuna” lui Cristi Juncu de la Ploiesti, apoi au fost in Bucuresti, la Teatrul Mic, sa vada versiunea Catalinei Buzoianu. Dupa reprezentatie, au fost complet socati: „nu am recunoscut nimic. Am crezut ca e alt text”. Si, uite-asa, au inteles care e rolul regizorului. Cumva, ei credeau ca textul se reprezinta singur. Adica mergi sa o vezi pe aceeasi „Olivia” jucata doar de alta actrita, dar te astepti ca interpretarea sa fie identica. Si vine surpriza: nu e! Ar fi interesant daca publicul (si multi fac asta deja) s-ar orienta cand alege un spectacol dupa numele regizorului, nu dupa titlul piesei. Pentru ca asteptarile de acolo trebuie sa vina, nu doar de la text. Se intampla deseori ca un regizor mediocru sa asasineze un text foarte bun, la fel cum un regizor bun poate scoate in evidenta chiar si un text mai putin bun.

Care sunt atuurile ce au inchegat, in conceptia ta, trupa de actori distribuita in acest spectacol?

Florentina Nastase: In mare parte, distributia spectacolului este formata din actori angajati ai Teatrului „Toma Caragiu”, cum era de asteptat. Au venit alaturi de noi Vlad Zamfirescu si Lucian Ionescu si s-au integrat pe masura ce s-au desfasurat repetitiile. Noi suntem in principiu o trupa vesela, echilibrata si foarte bine inchegata. De cand sunt angajata in acest teatru, de 11 ani, continui sa ma mir si sa ma bucur de cat suntem de uniti pe scena. Suntem un colectiv artistic foarte dedicat si muncitor, sper sa nu ma contrazica vreun regizor cu care am lucrat, sau daca o face, sper sa fie o exceptie. 

Theodora Sandu: Din punctul meu de vedere, motorul principal al trupei este o combinatie intre umor si emotie. Chiar daca unii detin in cantitati mai mari umorul, iar altii emotia, se creeaza un echilibru care mentine trupa unita. Nu exista zi in care sa nu radem unii de altii, precum exista si multe zile emotionante, in care descoperim vulnerabilitatile fiecaruia, rand pe rand. 

De ce sa vina lumea sa vizioneze acest spectacol?

Theodora Sandu: Cred ca este un spectacol care vorbeste despre decizia de a ramane in viata si de a lupta, despre credinta in iubire si sacrificiul pe care aceasta il cere, despre copilaria nemuritoare din sufletul fiecaruia, despre muzica de fundal a vietii. Toate acestea sunt valori care merita sa fie reamintite si improspatate din cand in cand, iar de aceea, noi va asteptam la spectacol in numar cat mai mare.

Florentina Nastase: E un exercitiu teatral interesant. E o traducere noua a textului „A douasprezecea noapte” care cred ca va starni niste reactii.

Care sunt cele mai mari provocari cu care te-ai confruntat in cadrul Teatrului de la Ploiesti si cum le-ai depasit?

Theodora Sandu: Cel mai greu de depasit sunt obstacolele create chiar de mintea mea. Uneori ma strabate nesiguranta, ma simt depasita de rol si ma descumpanesc. Dar cu o scurta pauza si cateva vorbe bune imi revin rapid!

Florentina Nastase: Din punct de vedere artistic? Prima intalnire cu trupa de la Ploiesti, atat de relaxata si primitoare. Proaspat iesita de pe bancile facultatii, eram incordata si credeam ca „trebuie” sa demonstrez ca imi merit locul in trupa. A fost o provocare sa ma relaxez si sa inteleg ca teatrul se poate face si cu zambetul pe buze, nu doar cu lacrimi si tensiune. Apoi au fost intalnirile cu regizorii Alexandru Dabija si Radu Afrim. Doua personalitati diferite, doua feluri complet diferite de a aborda un text si de a lucra cu actorii. Dar piatra de incercare a fost pentru mine, in acest teatru, lucrul cu Sanziana Stoican la spectacolul „Menajeria de sticla” de Tennessee Williams. Cred ca a fost primul regizor venit la „Toma Caragiu” care m-a distribuit intr-un rol care imi era contrar firii in proportie de 90%. Am muncit foarte mult, m-am simtit deznadajduita si epuizata si neputincioasa. Sanziana mi-a fost alaturi la fiecare pas si m-a condus ca o lumina prin tunel. A fost intens.

Vezi și

Teatrul „Toma Caragiu”, partener al unui proiect care a câștigat finanțare AFCN

Ce iti place cel mai mult/ ce te mentine/ ce te face sa revii pe scena Teatrului de la Ploiesti?

Theodora Sandu: Sunt actrita angajata a Teatrului Toma Caragiu din Ploiesti deja de doi ani si de atunci am avut norocul sa fiu distribuita in fiecare productie noua. Trupa de actori a fost foarte primitoare si buna cu mine, iar rolurile in care am fost distribuita au fost pe masura. Am avut bafta de a lucra cu regizori importanti si fiecare experienta a mai pus o caramida la temelia formarii mele ca actrita. Urmeaza si alte proiecte pe scena teatrului ploiestean pe care le astept cu nerabdare. 

Florentina Nastase : Trupa. Intotdeauna. Constanta. Si varietatea regizorilor si a textelor propuse.

Care sunt cele mai mari nazuinte ale unui tanar actor din Romania vis-à-vis de lumea artistica in care traieste?

Florentina Nastase: Wow. Nu stiu daca ma mai incadrez la categoria „tanar actor”. Nu ma mai simt „la inceput de drum”, nu mai am multe de demonstrat, cum era la inceput, poate doar perseverenta si consecventa. O nazuinta constanta am, totusi: sa existe posibilitatea ca cei mai buni, mai talentati, mai muncitori dintre noi sa fie girati de cei care au puterea de a o face. Stiu ca este un domeniu sensibil si subiectiv, in care calitatea este interpretata diferit de fiecare dintre privitori, dar mi-as dori sa creasca nivelul si sa fim competitivi, noi ca artisti, ca teatre, sa ne raportam la public mai mult, fara a face „teatru popular”, ci teatru de calitate, de bun-simt. M-as bucura ca cei mai buni dintre noi, de la actori, regizori, scenografi, dramaturgi, toti cei implicati in domeniul artistic, sa aiba cele mai bune sanse de a se exprima intr-un teatru de stat sau independent, de a-si realiza proiectele in cele mai bune conditii.

Theodora Sandu: Banuiesc ca orice tanar actor isi doreste sa joace cat mai mult in productii de calitate. Poate ca la inceput de drum cu totii ne imaginam viata de actor ca pe ceva glamourous, asa cum este ea portretizata in filmele hollywoodiene. Dar odata ce ajungi in sistem, constientizezi faptul ca ar fi bine sa iti adaptezi asteptarile adolescentine realitatii in care traiesti. Da, e de munca, da, e greu, dar hei, ce e usor pe lumea asta? 

Ce rol iti doresti cel mai mult sa creezi pe viitor si de ce?

Florentina Nastase: Un raspuns la aceasta intrebare ar fi: imi doresc cel mai bun rol ce mi se poate oferi la momentul respectiv. Mai degraba rolul vine prin ochii regizorului, sunt fidela viziunii regizorale, chiar daca imi place sa ma contrazic in repetitii. Nimic din ceea ce imi pot imagina eu, cu resursele mele limitate, nu se poate compara cu viziunea unui regizor fain, care te provoaca la lucru. Sunt pregatita.

Theodora Sandu: Sunt fascinata de Ophelia a lui Shakespeare si mi-ar placea mult sa o joc, modul in care ea relationeaza cu masculinul din viata ei ma intriga. In acelasi timp, imi doresc sa joc si intr-un spectacol bazat pe o piesa contemporana, fiindca mi-e dor de un rol cu care spectatorul din ziua de azi sa se poata identifica usor. 

Credite foto: Cosmin Ardeleanu &  Victor Olahut.