Now Reading
3 MOTIVE PENTRU DIALOG FESTIVALIER LA BRĂILA | CATRINEL DUMITRESCU : “Mă întorc în locul în care cel mai neînsemnat gest devine simbol pentru că este ACASĂ.”

3 MOTIVE PENTRU DIALOG FESTIVALIER LA BRĂILA | CATRINEL DUMITRESCU : “Mă întorc în locul în care cel mai neînsemnat gest devine simbol pentru că este ACASĂ.”

Un festival elitist, ce se respectă, știe ca pe lângă producțiile din trendul actual, să aducă la Brăila actori care au făcut istorie prin întreg palmaresul lor în teatrul românesc. Așa se întâmplă în acest an cu Festivalul Internațional de Teatru și Arte Performative  care se va bucura, în două zile de festival – vineri, 23 septembrie, cu începere de la ora 20.30, la Sala Mare, și sâmbătă, 24 septembrie, de la ora 18.00, tot la Sala Mare, de prezența reputabilei și onorabilei actrițe cu rădăcini brăilene, Catrinel Dumitrescu.

Distinsa actriță ne va încânta prin două roluri complet despre viață și umanitate, respectiv în Lecția – bilete aici și Mama–  bilete aici, sau de la casieria teatrului, ambele spectacole făcând parte din repertoriul Teatrului Nottara București. 

Pentru noi a fost o reală bucurie să descoperim un om onest și emoționant și să încheiem cu un interviu atipic  partea de prezentare națională a spectacolelor ce vor face parte în acest an dintr-un veritabil periplu de forțe ce va începe în doar două zile la Brăila. Să ne bucurăm de teatru cu mințile și inimile deschise spre frumos! 

ÎNTREBĂRI

3 elemente definitorii pentru spectacolul participant în acest an în cadrul Festivalului Internațional de Teatru și Arte formative de la Brăila.

3 momente importante de care m-am/ne-am bucurat în culisele repetițiilor pentru acest spectacol.

3 motive pentru care eu, ca spectator, aș cumpăra bilet la acest spectacol.

3 moduri în care privesc industria teatrală din prezent.

3 lucruri ce aduce cu sine un festival în contemporan.

3 motive pentru care la Brăila e mișto.

3 așteptări de la mine, de la public și de la colegii mei pe parcursul Festivalului de Teatru de la Brăila.

3 obiective de atins o dată cu începerea noii stagiuni post-festival.

 

Catrinel Dumitrescu:

Sunt brăileancă. M-am născut, am crescut și m-am format în orașul ăsta într-o atmosferă de adâncă și caldă omenie. Aici am învățat, m-am jucat (și ”de-a teatru’”…) aici m-am plimbat, am iubit… aici am primit aripi ca să zbor și rădăcini pentru a mă putea întoarce cu recunoștință.

Îmi doresc, înainte de a răspunde întrebărilor, să-mi rezem gândul cu recunoștință pe amintirea dragei mele doamnă profesoară de Limba Română, MARIA KOGĂLNICEANU – de la care am deprins obligația creștinească de a nu-mi îngropa TALANTUL. Știu că de data asta nu va fi în sală –ca de obicei- dar e undeva într-un loc prețios al ființei mele. Prezență aparent fragilă, dar de o verticalitate impunătoare, noblețea aristocratică, spiritul viu, înțelegător și ferm… glasul impunător cu care rotunjea și descifra pentru noi texte celebre obligându-ne astfel să ne încântăm singuri de frumusețea lor literară… alcătuiesc imaginea unui model de admirat și urmat. Nu o dată am vrut să îmi trec în CV-ul începuturilor mele ”artistice” spectacolul de liceu DOMNIȚA HAIDUCILOR – un singur spectacol de serbare școlară, dar atunci am simțit ceva ce avea să mi se întâmple o viață întreagă pe scenă: emoția bună (dar și paralizantă), grija, dragostea, respectul față de text, parteneri și teatru.

E gândul meu de recunoștință AZI pentru BRĂILA și oamenii ei buni și frumoși.

 

Inutil să spun ce licări de bucurie a adus în sufletul meu de brăileancă vocea caldă și binecunoscută a unui prieten drag (și el brăilean ”ocupat” cu toată ființa lui ”cu teatrul”), care îmi comunica telefonic prezența Teatrului Nottara în Festivalul Internațional de Teatru și Arte Performative de la Brăila, cu două spectacole: LECȚIA – Eugen Ionescu, regia Felix Alexa și MAMA – Florian Zeller, regia Cristi Juncu. Sunt implicată în amândouă! Mă întorc în locul în care cel mai neînsemnat gest devine simbol pentru că este ACASĂ. Locul unde amintirile respiră fără efort și îmbracă totul într-o nostalgie dulce-amăruie a timpurilor în care credeam în Sfințenia lumii și nu cugetam la complexitatea existenței.

Tot acest preambul a fost răspunsul la întrebarea numărul 6. Pentru mine, de asta ”LA BRĂILA E MIȘTO”! Și tot pentru asta îmi iau libertatea de a folosi întrebările drept ghid, nu ca pe o grilă menită să nu dea prea mult de furcă răbdării cititorului grăbit. Știu că ritmul dinamic al lumii în schimbare impune o sintetizare, atenționând ușor interlocutorul să nu se întindă prea mult la vorbă.

 

Deci: opt întrebări…”trei elemente”, ”trei motive”, ”trei moduri”, ”trei așteptări”, ”trei obiective”…trei… trei…! DOUĂ spectacole!… asta înseamnă 2×3… de 8 ori(?!) Cifrele mi-au dat intotdeauna bătăi de cap (colegii mei de liceu de la ”real” știu asta…)

Nu e ca și cum dacă respecți o rețetă (3 grame, 3 linguri, 3 ouă…) rezultatul are succesul asigurat. Am evitat întotdeauna zona superficialului conformist, al talk show-urilor împănate cu rețete culinare și divertisment facil.

Pentru dialog e nevoie de DOI (actor și spectator). Ei doi împreună vor afla bucuria ”artei de a simți”. Așa că-mi voi lua tovarăș de drum într-o călătorie tandră: publicul, împărtășind cu el încercările umane aflate îndărătul a ceea ce se vede pe scenă. Luați rândurile mele ca pe o mărturisire vie, în care nu voi folosi ”noul limbaj de lemn”, în care n-o să-mi cenzurez emoția riscând un patetism desuet deci depășit, în care ”senzaționalul” nu-și are loc.

”Probabil că sigur”… (spune personajul meu din MAMA – evident în alt context) am  vorbit deja prea mult, dar n-o să merg mai departe până nu  ”rostesc”  – citându-l pe Shakespeare:

 ”Supuși acestor vremuri de durere

Să spunem ce simțim, nu ce s-ar cere”

 

      Să începem cu întrebarea numărul 1.

      … Aș putea găsi mult mai multe ”elemente definitorii” dacă aș vorbi despre incontestabila valoare a textelor, despre meritul regizorilor (care, prin subtilități de ei știute, ne-au dus pe căi delicate și fragile spre o rigoare a formei)… despre truda frumoasă a repetițiilor…

Deschid o paranteză pentru a răspunde la întrebarea cu numărul 2 – care vizează momentele (3 sau 6) importante de care m-am bucurat în culisele repetițiilor…

Perioada în care ne pregătim ”să dăm viață vieții” se numește repetiție și presupune: confruntarea cu textul, necunoscutul lui, întrebări, răspunsuri, încercări, neliniști, blocaje, soluții, lupta cu propriile limite, disciplină, efort constant, grija rostirii… Există și momente care apar când nici nu te aștepți, când timpul rămâne suspendat… Uiți de câte ceasuri ești pe scenă și nu simți nevoia pauzei de cafea când tocmai ai găsit grăuntele de adevăr pe care-l căutai. Sunt momente – și slavă Domnului – nu doar 3 (sau 3×2), în care ne bucurăm, dar nu dăm fuga în culise… Doar dacă ”în culise” înseamnă că-ți duci povara dulce – gândul și pe stradă, și-n autobuz, și-n piață, și acasă.

…Aș mai putea trece la capitolul ”bucurie” comună celor două spectacole: munca într-o echipă tânără, dedicată, talentată, plină de energie. E un mod frumos și demn de a redeveni tânăr.

Fiecare spectacol își are propria poveste și propriile metode de abordare. Important e ca ele să fie valabile pentru toți cei împlicați în desăvârșirea lui și să se ajungă la un limbaj comun. Un spectacol făcut și terminat contează mai mult decât multe vorbe. E destul că într-o seară publicul te-a ascultat, te-a înțeles, a râs sau a plâns cu tine.

Nu o dată s-a spus despre meseria noastră că seamănă cu maternitatea. Și despre asta vreau să povestesc: despre condițiile în care s-au născut aceste spectacole care mi-au marcat viața.

Foto din spectacolul Lecția – regia Felix Alexa, Teatrul Nottara București

LECȚIA a avut parte (în afara textului) de un scenariu delirant ”la naștere” – e un ”element definitoriu” dar e necesară o succintă recapitulare a datelor (celor nerăbdători, nu le recomand):

ianuarie 2020, începem repetițiile, premiera urmând undeva în martie. Un obstacol (deloc artistic!) de necontrolat se insinuează parșiv și ia pe nepregătite sufletele noastre (și nu vorbesc doar despre actori).

18 martie 2020, se oprește totul! -și în viața, și în teatru-. Pare ireal, ne trezim într-o realitate nouă, absurdă și sumbră. 6 luni de pauză impusă (nu insist asupra acestei perioade de durere, incertitudine, neputință).

See Also

16 septembrie 2020, se reiau repetițiile în condiții noi (măști, distanțare…etc). Ne redresăm efemer, luăm cu noi disperarea ca pe o motivație puternică… apar sensuri noi, descoperim nuanțe… Repetam constant, implicat, pentru ca revenirea să nu ne prindă sub dărâmături.

7 octombrie 2020, se interzic spectacolele.

15 octombrie 2020, se poate juca.

17 octombrie 2020, JUCĂM!

În sală: public răsfirat (30%)… locuri goale acoperite cu afișe cu fețe zâmbitoare ce amplifică comicul până la tragedie. Dar cei câțiva oameni cu chipuri acoperite cu măști trimit spre scenă valuri de solidaritate, dragoste, încredere…

Cu încredere, ”premiera oficială”

  • 18 octombrie 2020, Totul se oprește.

Stare confuză, amară și nebună. Așteptam ”știrile” ca la ruleta rusească.

  • Februarie 2021, reluăm repetițiile.
  • 4-5 martie 2021, premiera oficială.
  • 8 martie 2021, teatrele se închid din nou.

Ce ”element definitoriu” mai concret decât această suprapunere până la identificare a unei lumi noi pe lumea absurdă, delirantă, răsturnată, lipsită de empatie a LECȚIEI lui Eugen Ionescu?

Foto din spectacolul Mama – regia Cristi Juncu, Teatrul Nottara București

Mi-aduc aminte de seara premierei (însușisem deja lecția autocenzurii, a reprimării oricărei intenții de apropiere). Mi-era dor de lumea mea – așa imperfectă – cum era ea, când ”de premieră” era ”altfel”. Am ieșit din teatru ca dintr-o casă fără oameni vii, cu sentimentul că ies din viața mea pentru totdeauna. Teatrul se transformase brusc dintr-o ”punte întinsă peste prăpastia izolării oamenilor” într-o punte a suspinelor. ”Situația”, ”gândul”, ”starea”, ”vârsta”… ca la un rol. Lipsa speranței (de ”obiective” nici nu putea fi vorba) și palida consolare că ”atât a fost să fie”. Într-un asemenea moment a apărut MAMA – spectacolul care a avut alte condiții să se nască, deși nu exista certitudinea că s-a pus punct.

            După durere te regăsești mai uman, mai smerit, mai disponibil în a-ți lua viața din nou în mâini. Așa că mulțumesc lui Dumnezeu că am ieșit și din încercarea asta cu emoții nefracturate și cu un psihic neafectat, gata să-l iau în spectacol și să dau cu el de toți pereții. Despre trăirile intense, despre portretizarea emoției pe scenă, despre lumea confuză ce glisează între realitate și închipuire a MAMEI, va vorbi spectacolul.

            Acum… am starea aia de neliniște frumoasă pe care o vom trăi la nivel emoțional la întâlnirea celor două spectacole cu publicul brăilean – pe scena Teatrului din Brăila, în care am făcut primii pași. Da, știu… am spus povești din penumbra scenei și am uitat de întrebări.

            Deci 3…

Probabil că timiditatea păguboasă și veșnica îndoială a balanței m-ar împiedica să fiu propriul meu PR  –  chiar dacă sunt spectacole pe care le iubesc și în care cred. M-ar opri și gândul că cele două roluri s-au născut dintr-o mare dragoste pentru teatru – dar nu întotdeauna o mare dragoste dă naștere unui copil perfect. Așa că… m-aș alătura celor care-și cumpără bilet, celor care doresc să se lase purtați de dragoste și respect pentru TEATRU.

4 – Aici sunt în ceață! Nu cunosc această sintagmă. Știu de ”industria lemnului”, a armelor nucleare, a filmului chiar… Dacă ea (sintagma) se referă la spectacolul de teatru ca la o producție, la transformarea teatrului într-o fabrică în care spectacolele sunt produse și jucate ”rapid” pentru bani… Cred că la fel de rapid ar fi și uitate. Așa că prefer să păstrez în buzunarul existenței mele pe scenă (cât o mai fi!) clișeul: ”deși efemeră, arta aspiră la nemurire”.

5 – Aș spune: DIVERSITATEA, dar i-aș lăsa pe cei îndreptățiți să comenteze profesionist, să numere și să tragă concluzii mult mai avizate.

6 – …..

7 – Iar ”3”? Teatrul există în momentul în care ”se face”. E o clipă care nu se va mai repeta niciodată. Așa că: să prețuim clipa, să ne facem meseria cât se poate de bine ACUM – că altădată nu vom mai trece pe aici.

8 – În ce mă privește am un singur obiectiv și ăla depinde doar de Dumnezeu: să fiu sănătoasă! În rest… mi-aș dori pentru ”atingerea obiectivelor” instituțiilor teatrale, să nu depindem de magia neagră a bugetelor, să ne vedem liniștiți de treaba noastră și să nu ne pierdem umanitatea în iureșul tehnologiei dezlănțuite.

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
1
In Love
0
Not Sure
0
Silly
0
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top
Decoration sticker
Decoration sticker
Decoration sticker