Dialog Festivalier la Ploiești | IONUȚ GRAMA : „Nu cred că vom depăși prea curând problematica din piesa Acasă la zoo, deci sunt convins că spectacolul va fi actual și peste 100 de ani.”

Teatrul Act va fi prezent în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Ploiești, ediția 2023, cu spectacolul Acasă la Zoo, regia Silviu Debu, joi, 9 noiembrie, cu începere de la ora 19.30, în showroom-ul ProLeasing. Spectacolul este sold-out. 

Pe lângă temele mereu actuale, cum ar fi – lipsa de comunicare, sexualitatea sau diferența dintre clasele sociale, textul «ACASĂ LA ZOO» de Edward Albee ne propune spre dezbatere un subiect foarte interesant: oare când și cât este bine să ne lăsăm conduși de instinctul animalic? Și când și pentru câtă vreme este bine să ținem acest instinct sub control?

Invitatul nostru de azi din cadrul dialogului festivalier  de la Ploiești, realizat de Daily Magazine în calitate de Partener Media, este talentatul actor  Ionuț Grama. 

Bună ziua, Ionuţ, şi bun găsit în cadrul Daily Magazine! În luna noiembrie ne vom bucura de prezenţa ta artistică, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Ploieşti, cu spectacolul Acasa la Zoo, de la Teatrul Act Bucureşti. Spune-mi ce înseamnă pentru tine, ca actor, şi ca om, acest spectacol şi cât de actual este mesajul său în spaţiul contemporan de azi?

Bună ziua și mulțumesc pentru interviu! „Acasă la Zoo” e o premieră pentru mine, din mai multe perspective. E primul rol în teatru pe care îl fac după o pandemie în care am stat „acasă (ca la zoo)” și mi-au fost casate aproape toate spectacolele, într-un moment în care simțeam că am nevoie să joc din nou, fără restricții, măști și public restrâns. E primul rol după doi ani în care am avut un job de coordonare, de la care mi-am luat la revedere tocmai ca să mă pot dedica din nou meseriei de actor. Și e primul rol în care a trebuit să stau practic imobil pe o bancă timp de o oră și patruzeci de minute.  Eu sunt un actor destul de expansiv și deloc minimalist în expresie, iar spectacolul ăsta m-a făcut să restrâng și să esențializez mijloacele actoricești. „Acasă la Zoo” e un text care pare să întrebe „Cum am devenit, din animale volubile, entuziaste, brutale, curioase, comunicative, niște statui vivante care trăiesc după tipare prestabilite, care își ascund adânc frustrările, fricile și întrebările, până la negare?” Nu întreabă asta explicit și nici nu dă un răspuns, iar în asta constă valoarea textului.

Cum percepi fenomenul festivalurilor de teatru în România, ce beneficii reale aduc în industrie?

E minunat că există și e firesc să existe. Nu neapărat de dragul premiilor – deși au și ele un rost din punct de vedere al vizibilității și validării – ci pentru că e important ca spectatorii și artiștii să poată vedea ce se întâmplă în alte orașe și în alte colțuri de lume, să poată intra în dialog cu colegi de breaslă și cu un alt public. E nevoie să spargi constant bula confortabilă de acasă și să comunici, iar un festival de teatru bine gândit poate da șansa asta.

Ce ai auzit frumos despre Ploieşti şi teatrul său şi ţi-ar plăcea să (re) descoperi o dată cu acest festival?

Mi-aș dori să îmi ofer mai des ocazia să descopăr orașe și teatre. Din păcate, nu apuc să o fac decât în contextul festivalurilor și deplasărilor care, în cazul meu, nu au fost foarte frecvente. Ploieștiul a fost mereu un oraș de tranzit în drumul spre bunicii mei, deci e minunat că am prilejul să mă opresc și să mă bucur de el. Iar Teatrul Toma Caragiu are o trupă minunată, cu unii dintre actorii de acolo am jucat mult în București și îmi sunt foarte dragi.

Care sunt elementele despre care consideri că asigură trăinicia spectacolului Acasa la Zoo, dincolo de vremuri?

E un spectacol despre umanitate și despre pericolul dezumanizării, despre zidurile pe care le construim între noi chiar și în aparenta intimitate, despre instinct și dorințe pe care ni le înfrângem conștient ca să „corespundem” în societate. Nu cred că vom depăși prea curând problematica din piesă, deci sunt convins că spectacolul va fi actual și peste 100 de ani.

Ce ai învăţat din întâlnirea cu regizorul spectacolului, Silviu Debu, dar şi de la partenerii tăi de scenă?

A fost o experiență inedită, pentru că lucrasem doar cu actorul Silviu Debu și am fost foarte curios să-l văd în ipostaza de regizor și să mă las pe mâna lui.  Iar lucrul la spectacol a coincis cu prima mea experiență regizorală, construiam în paralel un musical. Și am discutat mult cu Silviu despre acest statut alternativ – actorul-regizor sau regizorul-actor – și despre integrarea experienței de pe scenă atunci când regizezi, despre așteptări, despre atitudinea față de actori etc. Am învățat enorm lucrând simultan la cele două spectacole. Silviu știe foarte bine ce vrea de la actori, e foarte eficient, dar se mulează și pe ce primește de la ei, ceea ce e important. Și a fost foarte interesant să lucrez separat cu Ada și cu Istvan, a fost ca și când am fi creat două spectacole diferite cu un numitor comun: personajul meu. Abia am așteptat să văd și să simt cum cele două acte și cele două lumi se potrivesc și se completează. Ada e un om plin de viață și o actriță foarte calculată și precisă, în timp ce Istvan e un om rezervat și liniștit care devine extrem de volubil și expresiv pe scenă. A fost minunat să lucrez cu ei și cu personajele lor.

Vezi și

HAPPY CINEMA se extinde: patru cinematografe noi în țară și unul în Republica Moldova, Chișinău

Ce ai împrumutat/ ce ai dăruit personajului tău din spectacol?

Am căutat mult în mine un tip de maturitate și de greutate pe care eu, în ciuda vârstei, nu mi le accept. Am spus că îmi plac personajele tulburate, anxioase, efervescente, care vorbesc și se mișcă mult, iar Peter (personajul meu din „Acasă la Zoo”) e un tip care se străduiește din răsputeri să își păstreze calmul și să facă față situațiilor din piesă cu tact, cu măsură, cu circumspecție. A trebuit să mă „reduc la esență” ca să-l descopăr. Dar Peter e în mine, undeva adânc. Și în foarte mulți dintre noi.

Principalul motiv pentru care ai cumpăra bilet la acest spectacol şi cu ce ţi-ar plăcea să rămână spectatorul după vizionare?

Mi-ar plăcea ca spectatorul să facă un lucru pe care mi-l propun și eu: să se gândească puțin la toate măștile pe care și le pune dimineața și le șterge seara la culcare – din orice motive: personale, sociale etc – și să își propună ca, în fiecare zi, să se uite sincer în ochii unei persoane pe care o întâlnește și să își ofere șansa și timpul de a comunica real cu ea. O vorbă, un zâmbet, o mână de ajutor, chiar și un adevăr incomod. Cred că ne-am obișnuit să trecem unii pe lângă alții fără să ne acordăm atenție în mod real, fără să ne gândim la nevoile celuilalt și la nevoia noastră de celălalt. Un spectacol de teatru nu poate schimba asta, evident. Dar poate naște întrebarea „Ce-ar fi dacă…?”.