Now Reading
De vorbă cu regizorul Radu Potcoavă : “România mai are nevoie să și râdă”

De vorbă cu regizorul Radu Potcoavă : “România mai are nevoie să și râdă”

Acolo unde nu mai e trafic, doar o plajă pustie și posibilitatea unui nou început, iubirea poate completa peisajul unei eternități liniștite. „Băieții buni ajung în Rai”, al treilea lungmetraj al regizorului Radu Potcoavă, propune publicului la cinema, din 22 martie, o întâlnire cu o poveste inedită și o scurtă pauză pentru a uita de grijile vieții cotidiene.

Daily Magazine are bucuria de a sta de vorbă azi cu regizorul producției, Radu Potcoavă, despre tot ceea ce înseamnă noul film, „Băieții buni ajung în Rai” pentru universul cinematografic românesc.

 

 

Bună ziua, stimate dle regizor Radu Potcoavă! Bun venit la noi! Mulţumim pentru acest interviu. Începând, evident, cu începuturile, cum a fost iniţierea dvs în cinematografie? Ce v-a atras încă de la început spre această artă?

Tatăl meu – Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească pe o plajă frumoasă, cu dozator de bere la discreție – a lucrat în cinematografie. Spre norocul meu, sau spre ghinionul meu. Prima oară am pășit pe un platou de filmare în 1982, pe când aveam patru ani. Am prins Buftea aia mișto, cu grajduri pline de cai care arătau impecabil, cascadori, costume de epocă, decoruri, trăsuri etc Era ca o lume de basm. Apoi, superstarurile: Florin Piersic, Szobi Cseh, Sergiu Nicolaescu – nu știam încă să scriu și eu deja dădusem mâna cu fiecare dintre ei. Deci credeți-mă, în condițiile astea, chiar nu aveau cum să îmi placă fizica și chimia (dau un exemplu).

 

Din 22 martie filmul “Băieţii buni ajung în rai”  poate fi vizionat în cinematografele din toată ţara. În  ce mod v-aţi regăsit în subiectul filmului, cum aţi ales acest subiect, care este mesajul transmis  publicului general?

Mă regăsesc în fiecare subiect și în fiecare poveste pe care o filmez, sau pe care o scriu (de data asta am și scris, am și regizat – pentru prima oară). Fară această „regăsire” nu cred că se poate. Ai niște emoții, sentimente, pe care simți nevoia să le pui cât mai repede pe hârtie și apoi pe film. Uite, la „Băieții buni ajung în Rai”, e vorba despre ce am simțit la înmormântarea unui amic unde s-a ascultat o melodie rock (cu binecuvântarea părintelui, bineînțeles), s-a zâmbit și, mai ales, s-a sperat că acel suflet să ajungă într-un loc mai bun decât Pământul. Am mâncat rapid coliva, m-am urcat în mașină și i-am dat talpă. Eram disperat să ajung acasă și să scriu despre asta.

 

La ce nivel consideraţi că se află comedia în cinematografia românească din prezent? Se simte un suflu nou, un restart, mai există clişee? Există comedie de artă şi comedie comercială?

Există comedie buna și comedie proastă. La fel cum există filme bune și filme proaste, în general. După aia intrăm în subgenuri. Că mai sunt și d-astea. Gen: cred eu că am făcut o comedie și nu râde nimeni. Sau am vrut să fac dramă, și de fapt râde lumea în sală de cât de ridicol e (am destule filme românești pe care le pot da ca exemplu).
Cred că singurul în măsură să valideze calitatea unui act cultural este publicul. Dacă reușești să miști ceva în ei, acei oameni care au plătit pentru un bilet la filmul tău, atunci e bine. Dacă nu… sorry, dar probabil ai făcut o porcărie de film. Atât de simplu e. Am văzut cam toate comediile comerciale din ultimii ani – recunosc, au fost câteva la care nu am reușit să trec de minutul 10. Mi-au plăcut unele mai mult decât celelalte, însă, am înțeles de ce au făcut câți spectatori au făcut. Și mai e ceva: România mai are nevoie să și râdă. Dacă vreau să mă întristez, încep să mă uit pe facturi, să văd cât mai e litrul de benzina, deschid TV-ul să văd cine, ce șpagă a mai luat/dat X, sau mă duc la supermarket și mă gândesc cam cu cât cumpăram aceleași produse, acum un an-doi.

 

Cum aţi ales actorii, cum aţi lucrat cu ei şi cât de selectiv a fost castingul? Ce ne puteţi spune despre schimbul de experienţă creat pe platoul de filmare? 

Nu a fost niciun casting, în sensul de probă. Știam toți actorii, știam ce pot, îi văzusem în film sau la teatru. Cu unii dintre ei mai lucrasem, cu alții abia așteptam să lucrez. Cred că am fost o gașcă mișto. Toți aveam mult chef de treabă, veneam după lockdown, teatre închise, filme deloc…  S-a râs mult, s-a și stat la povești, s-a și pus osul la treabă atunci când a fost nevoie. Am fost o echipă de filmare în care cam toată lumea se cunoștea cu toată lumea, cumva compacți. În cadrul echipelor de filmare, de obicei se cam stă „pe departamente” în timpul liber. Aici, n-a fost cazul. În plus, era sfârșit de vară, eram la mare (cu plaja am început filmările, evident), și făceam un film. Ce poate fi mai frumos?

 

Ce a fost cel mai challenging din punct de vedere regizoral şi care au fost momentele cele mai funny de la filmări?

Așteptarea. A fost îngrozitor să stau din septembrie (când am terminat de filmat plaja, plus ziua de la munte) și până în ianuarie (când am filmat Bucureștiul). Nu am fost în stare de nimic în acele luni. Cred că am făcut o sută de variante alternative de scenariu, structuri de montaj etc. Așa, chestii funny de la filmări au fost multe. Unele se pot spune, altele nu. Uite, de pildă, o doamnă care a trecut prin capela unde filmam să mai strângă una-alta, s-a speriat când Bogdan Dumitrache s-a ridicat din coșciug să ceară o țigară. Și la secvența parastasului îmi aduc aminte că s-a râs mult.

 

 

See Also

Ce aţi simţit că v-a oferit personal şi profesional industria în tot acest răstimp? Care consideraţi că este menirea unui regizor în societatea de azi?

Am o meserie foarte frumoasă. Ea m-a ajutat să cunosc locuri extraordinare, oameni unici, și în primul rand m-a învățat să privesc lumea cu alți ochi. Să refuz din start să cred că totul e alb sau negru, și să găsesc nuanțele de gri în orice. Dacă aș fi făcut altceva, ca profesie, sigur eram bun, poate chiar mai bun decât sunt în meseria de regizor și scenarist. Viața mea, însă, nu ar fi fost la fel de frumoasă și de completă.

 

Într-o societate în completă şi permanentă schimbare, cum este Radu Potcoavă, omul din spatele camerei?

Și el în continuă schimbare. Familist, am o fetiță de patru ani și jumătate, Clara-Ioana; poveștile pe care i le citeam m-au inspirat în felul în care am ales să spun povestea din „Băieții buni ajung în Rai”. Pentru că poveștile pentru copii sunt atât de simple, din punct de vedere formal, însă atât de pline de înțelesuri. Ilustrațiile, pe cât de „plate”, simple, concise, pe atât de atrăgătoare. Mesaj transmis direct și totuși plin de emoție. Cam asta am încercat să fac și în filmul meu – chiar dacă e pentru adulți.

Revenind la întrebare: omul din spatele camerei e înnebunit după călătorii, fotbal, snooker și făcutul grătarului. Dacă aș avea superputerea să mă teleportez acum, aș alege terasa restarantului Las Cabras din cartierul Palermo, Buenos Aires, cu un bife de chorizo, o sticlă de malbec, familia și câțiva prieteni buni în jurul meu.

 

Ce vă doriţi de la dvs/ de la public/ de la industrie pe viitor?

Sper ca publicul să vină să vadă „Băieții buni ajung în Rai”. Să se relaxeze. Să se lămurească o dată pentru totdeauna că noi putem controla foarte puține lucruri din ce ni se întâmplă. Să își dea seama că viață e o glumă – și moartea probabil că e o și mai mare caterincă, de fapt; chiar nu știu de ce ne tot temem de ea atât de tare. Să nu mai ia lucrurile atât de în serios, să nu se mai streseze din orice și din nimicuri. Să își aducă aminte mai des asta: „Cele mai scumpe lucruri în viață nu costă nimic”. Să facă tot ce e de făcut, și apoi să râdă și să se distreze ca și cum ar fi ultima lor zi pe Pământ – ouch, sper să nu!

De la mine sper să rămân în zona asta de comedie, ca ton, și să nu o mai dau în drame.

Iar de la industrie: nimic în mod deosebit. Să facem filme cât mai multe și cât mai diverse, să aibă publicul de unde alege.

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
0
In Love
0
Not Sure
0
Silly
0
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top