Now Reading
10 lucruri inedite despre romanul Zaria de Irina V. Boca

10 lucruri inedite despre romanul Zaria de Irina V. Boca

La întoarcerea dintr-un exil de 30 de ani pe continentul american, scriitoarea româno-canadiană Irina V. Boca a lansat, la Editura Moft, romanul „Zaria” – o provocatoare reîntâlnire cu limba română, după ce a publicat, în Statele Unite, mai multe volume de eseuri și filosofie politică. Roman de dragoste de un lirism intens, „Zaria” vorbește despre condiția artei și artistului în contemporaneitate și provoacă cititorii să privească lumea „prin lentila feminină a scrisului”. Cât de dificilă a fost reîntoarcerea la limba română, ce provocări a întâmpinat autoarea, cum a fost aventura redactării cărții și alte lucruri inedite din universul „Zariei” sunt dezvăluite de Irina V. Boca în cele ce urmează.

            „Zaria”, „limita epică a reîntâlnirii cu limba română”

După opt sau nouă ani de necitit și nescris în română, am descoperit la biblioteca universității din Toronto (UfT) secția de cărți românești. Am reînceput să citesc în românește și am scris „Orașul Alb” având impresia, zi după zi, că înot ore în șir într-un ocean fără țărmuri și, deci, fără să pot întrezări sau închipui o literă recognoscibilă. Am perceput această derivă scriitoricească ca pe-o întoarcere nu tocmai ușoară la limba maternă. De aceea, „Zaria” a reprezentat pentru mine limita epică a reîntâlnirii cu limba română. După împrumutarea și răsfoirea voluptoasă a volumelor stivuite la UfT ca niște schelete inani(ma)te ale memoriei îndepărtate, au urmat nopțile lungi și nu neapărat albe petrecute între file, mirosind fumul aprins de Sadoveanu pe-un munte, suferind cu Rebreanu într-o pădure blestemată sau iubind „Baletul Mecanic” al lui Cezar Petrescu pentru franchețea profetică de care dă dovadă această carte niciodată tradusă în altă limbă.

Am ales să mă reîndrăgostesc de vocabularul român ca de o Biblie a bunei purtări față de cuvânt”

Prima provocare și cea mai esențială, de altfel, a fost zarea întunecată a unei literaturi clasice patronate de bărbați și lipsite inechivoc de o voce distinctiv feminină. În condițiile acestea, am ales să mă reîndrăgostesc de vocabularul român ca de o Biblie a bunei purtări față de cuvânt – o manieră stingheră, desigur, pe care nu o întâlnim decât în artă și pe care nu ne grăbim niciodată să o interpelăm sau să o apărăm de vicii forțate.

Am întâlnit a doua provocare în limbajul înregimentat pe care am vrut să-l seduc întru amintirea a ceea ce înseamnă a fi om, a trăi fără speranța-normă a unui bine/rău definit afirmativ sau negativ și a vrea mai mult decât ce e.

A treia provocare a luat forma prejudiciului moral vis-a-vis de femei: sunt inferioare din punct de vedere cognitiv și, deci, expresiv. În plus, limbajul masculin/tehnic încodat de secole în textele ce-au devenit un fel de unt pe pâine nu-i permite unei femei să înțeleagă cu ce se mănâncă cultura și cu atât mai puțin adevărul- sau minciuna-rădăcină din care se iscă, ca un înger păzitor, visul artei.

Ultima provocare a fost să găsesc o locație sau o frecvență în care limba română să poată respira odată cu mine, ca scriitoare, ca individ(ă), femeie, intelectual(ă) sau doar emigrant(ă) în Canada, fără un post precis altul decât banala sete de cunoaștere.

„Am scris Zaria împrumutând ț-uri și ă-uri și ș-uri de la simboluri”

Pentru că româna nu exista ca limbă virtuală în dialectul Microsoft, am scris „Zaria” împrumutând ț-uri și ă-uri și ș-uri de la simboluri. Anul trecut, când am reușit să adaug româna ca limbă opțională a scrisului în engleză, aproape toate cuvintele au fost subliniate cu roșu pentru că româna virtuală nu și-a mai recunoscut propriile diacritice.

                                    „Zaria are foarte puține instanțe autobiografice”

„Zaria” are foarte puține instanțe autobiografice, este, practic, o carte liberă de căutare, dubiu, salvare, dogmă investită arbitrar sau promisiune dizolvată-n speranță deșartă. Stă, ca orice roman incipient, între ieri și azi – ca un pisc liric, un val de pixeli ce poate fi o vale, un ocean, o răspântie sau doar o periferie-lupă culturală prin care depărtările și apropierile se confundă cu sentimentele arestate de nostalgia-fulger a uitării.

„În exil, amintirile dispar seduse de segregarea semantică dintre to be și not to be

Puținele instanțe autobiografice supraviețuiesc în cuvinte ca „stradă”, „piatră”, „floare”, „el-ea”, „câine”, „cravată”, „bibliotecă” etc. În exil, amintirile dispar seduse de segregarea semantică dintre „to be” și „not to be”, experiențele se repetă ad-hoc, iar cultura-i un zvon nelăudabil. Proletarizarea-i o rezervă eternă a ego-ului emancipat universal sau doar banal de local.

 

„Zaria m-a învățat să scriu cu patimă…”

Ca să scrii trebuie să iubești limba în care ți se dictează, comandă sau cântă unul dintre versurile-răspăr ale doctrinelor de dreapta sau de stânga. Exilul m-a învățat că pot să scriu în altă limbă atât timp cât ce este „al meu” și ce este „al lor” rămân două categorii distincte traduse fie și-n cerneluri sau creneluri metaforice. Zaria, însă, m-a învățat să scriu cu patimă. Este singurul meu roman în care patima are ceva de spus.

„Am scris-o când eram încă îndrăgostită de cuvânt ca de-un amant imaginar”

Ce legătură am cu „Zaria”? Am scris-o când eram încă îndrăgostită de cuvânt ca de-un amant imaginar. Intelectualul târziu găsește o ușurare semantică acolo unde-i numai greutate spirituală, puternicul erou sucombă nuanțelor dramatice atunci când ar trebui să surâdă, veșnicul cerșetor în hanțe-nano scrie poezii pe-o retină de plastic și așa mai departe… Proza-i nemuritoare ca orice gadget, dar nu și imatură.

See Also

„Zaria s-a născut dintr-o suferință teribilă…”

„Zaria” s-a născut dintr-o suferință teribilă instalată pe fondurile pseudo-creative ale contemporaneității, acolo unde scriitorul se regăsește și se pierde pe sine pentru a da viață unui personaj, a ocoli un peisaj sau a fi, pur și simplu, bard. Cred că această bătălie cu nimicul limbii române, cu persiflarea, majuscularea, renegarea și multe alte clișee modice sau stilistice a fost câștigată, cel puțin în parte, prin (re)descoperirea liricului ca agent analogic al unei realități profund a-lirice.

„Trăiam în cârpe reale, între două job-uri la negru, pe-un maidan global de reclamă și atât”

La vremea aceea scriam și alte texte, viteza de redare a unui pasaj era set-ată la maxim, puterea de observație se voia foarte bine calibrată pentru treceri viagere de la engleză la româna filtrată de-un spațiu lichid ca apa, intuiția era singura care suferea de dorul artificial al prozei dominate de șoapte arhicunoscute, în timp ce eu trăiam în cârpe reale, între două job-uri la negru, pe-un maidan global „de reclamă” și atât.

                        „Este romanul pe care l-am îndrăgit cel mai mult”

Nu am vești bune despre perioada în care am scris Zaria, altele decât cele ce au supraviețuit în scris ca un fel de ecou al despărțirilor vehemente de trecut. Pot recunoaște, însă, că este romanul pe care l-am îndrăgit cel mai mult pentru crearea unei punți între trecutul nevăzut, prezentul îndoielnic, și viitorul translucid al unei culturi de care nu are nevoie nimeni, dar care se încăpățânează să vorbească pe îndelete.

 

 

 

 

What's Your Reaction?
Excited
0
Happy
0
In Love
0
Not Sure
0
Silly
0
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top