Talking to director Victor Canache : "I believe that we, as a society, need honest stories, whether fictional or realistic/documentary."

Regizor, actor, cascador, originar din Târgoviște, Victor Canache descrie producția de care poate fi mândru, filmul Capra cu trei iezi,  drept rezultatul conglomerat al eforturilor combinate, al riscului, pasiunii, muncii în echipă, sacrificiului imens și a unei dorințe din copilărie pe care a avut norocul sa o vadă împlinită.

Bazat pe una din cele mai cunoscute povești româneşti (Capra cu trei iezi de Ion Creangă), filmul îşi propune să dezvăluie adevărata natură a faimoasei poveşti pentru copii şi să prezinte publicului o nouă perspectivă, una care oferă imaginea reală a tragediei, dincolo de personificări și cântece vesele.

Inclusă în ciclul de învățământ primar la scurt timp după publicare și ilustrată în primele pagini ale Abecedarului din anii ‘70-‘90, povestea “Capra cu trei iezi” de Ion Creangă încă este una dintre cele mai populare dar și cele mai controversate povești românești pentru copii. Drept dovadă, în prezent, variantele animate ale poveștii adună, în mediul online, zeci de milioane de vizualizări.

​Filmul urmează îndeaproape firul narativ al poveștii lui Creangă dezvoltând elementele subtile și păstrând, în mare parte, dialogul original. A fost deja premiat la TIFF 2022 with Premiul Publicului pentru Cel mai popular film românesc. Și va intra în cinematografele din toată țara din data de 28 octombrie. Așa că nu ratați vizionarea unei noi producții de succes și acordați mai mult de o șansă filmului românesc!

Daily Magazine l-a provocat pe regizorul Victor Canache la un dialog deschis despre întreg universul acestui producții. Bucurați-vă de o poveste în poveste, cu mințile deschise! 

Bună ziua, dle regizor Victor Canache! Ne bucurăm pentru acest interviu! Din 28 octombrie ne vom putea bucura în cinematografele din ţară de premiera filmului “Capra cu trei iezi”, o adaptare dark, thriller, a renumitei poveşti scrise de Ion Creangă. Cum aţi gândit întreg acest concept, de transpunere a poveştii într-un scenariu de asemenea factură?

Cu toții putem pica de acord că povestea e, cel puțin, dură pentru orice copil, cu condiția ca varianta citită să fie cea ieșită de sub penița lui Creangă. Pentru mine, Capra cu trei iezi a fost primul fior rece pe șira spinării. Vizualizam animăluțele și puteam să cuprind cu mintea mea fragedă convenția, însă n-am putut face abstracție de inconsistențele din caracterul lupului, mai ales că anomalia mi-a fost prezentată explicit, fară eufemisme și precauții. Da, lupii mănâncă iezi și alte animăluțe și la gândul ăsta mi se frângea sufletul, dar nici n-am apucat bine să empatizez cu frica iedului mic, că am fost introdus unei noi frici, mult mai abstracte, provocată de faptele unui animal mult mai sinistru decât bietul lup înfometat. Într-adevăr, lupul mânca animăluțe, cum și eu mâncam tocănița de pui cu ceapă călită a bunicii și acceptam că asta era ordinea lucrurilor. Dar ce lup așează capetele rânjite în geam și mânjește pereții cu sânge ”ca să-i facă și mai mult în ciudă caprei”? Aici frica s-a transformat în groază, un sentiment care a rămas nelămurit, dar cercetat de fiecare dată când se stingea lumina sau rămâneam singur acasă. Acest sentiment, la pachet cu toate celelalte sentimente culese de-a lungul anilor, l-am purtat cu mine mereu, în tandem cu dragostea față de film. Am “revizitat” des amintirea bunicilor și, odată cu amintirea lor, mi-au venit în minte și poveștile pe care mi le citeau, doar că mereu mai clare și mai bogate până când, într-o zi, în 2016, decizia a fost luată. Transpunerea Caprei cu trei iezi în film era necesară, din punctul nostru de vedere (al meu și al soției mele Luana, producătorul filmului), și un bun început de drum pentru un regizor debutant.

De la poveste la realitate, de ce fel de poveşti credeţi că are nevoie societatea în ziua de azi? Realiste sau fictive şi care este modul dvs preferat de a le transpune pe ecran?

Sunt de părere că noi, ca societate, avem nevoie de povești sincere, indiferent dacă sunt fictive sau realiste/documentare. “Ficțiunea sinceră” nu-i un oximoron! Într-adevăr, eu creez o lume care nu există, în care poate că oamenii pot zbura, iar convenția este necesară. Dar dincolo de oglinzi și fum, de efecte și imagini fermecătoare există sufletul oricărei povești: MESAJUL, iar aici intervine îndemnul meu la sinceritate. Orice problemă am adresa ar trebui să o adresăm sinceri, fără preconcepții și dacă scenariul nu are menirea de a ne uni sau apropia, nu-i nici o problemă! Problema se naște, însă, atunci când mesajul ne dezbină, în special acum, în secolul corectitudinii politice, când învățăm să gândim altfel. Cum este și normal, astfel de începuturi sunt amenințate de extreme și trebuie să fim precauți. Abordarea mea asupra Caprei cu trei iezi a fost una cât se poate de realistă. Nu mă cunosc încă bine ca regizor, dar, momentan, indiferent de gen, îmi place să redau lucrurile în amănunt, într-o lumină cât se poate de palpabilă, cu care iți vine ușor să relaționezi.

Cum aţi ales textul- materialul de lucru pentru acest film, din toate poveştile ce v-au fascinat copilăria?

Textul a fost Capra cu trei iezi. Materialele cu care am lucrat mi-au fost aproape croșetate în ADN, de mic copil, de producțiile, aproape exclusiv, americane. Din momentul în care am primit cadou de la mama, în ‘90, un video adus din Israel (în spirit românesc) am fost frapat de această industrie a filmului și a animației. Faptul că părinții nu mi-au pus niciodată limită la ce pot și nu pot consuma în materie de film, consider, și acum, că a fost un mare și foarte important privilegiu de care am dispus. Cu bune și cu rele 🙂 (am dormit cu lumina aprinsă până târziu ”datorită” unor curiozități, poate, ușor premature).

Tot acest bagaj acumulat în fața televizorului, mi-a servit la realizarea scenariului și, ulterior, a filmului Capra cu trei iezi, dar, mult mai mult decât atât, mi-a oferit un răspuns hotărât, chiar plin de pasiune, la întrebarea: “Și? Ce vrei să faci când o să fii mare?”

Poveștile noastre au jucat, și ele, un rol, la fel și faptul că am crescut la țară. Poveștile m-au ajutat să construiesc limbajul, iar trăitul la țară m-a ajutat să înțeleg atmosfera și personajele tipice acelui mediu.

Cum este să lucraţi cu o actriţă de calibrul Maiei Morgenstern şi cât de bine s-a adaptat ea ideilor dvs scenaristice? A existat şi loc de colaborare privind scenariul?

De adaptat s-a adaptat foarte bine ideilor mele scenaristice, dar deloc ușor! Relația noastră “regizor-actor” a dus relația noastră de “om, fost profesor, muză, exemplu, mentor – student, om” la alt nivel. Iar condițiile în care ne-a fost dat să suferim această metamorfoză au fost, ca și procesul în sine, brutale!

De scenariu m-am ținut cu dinții, iar schimbările (iată că îndrăznesc să zic) permise, au fost foarte mărunte. Lucru pentru care am avut de suferit… Maia Morgenstern este un fenomen al naturii și cred că undeva, adânc în fibrele mele, rezonez puțin. Da, am zis-o și pe asta! Nici ambiția, și nici încăpățânarea mea, nu sunt comune. Problema e că acolo unde frecvențele se potrivesc, materia zbârnăie și crapă. În cazul nostru, dacă n-a crăpat, a pârăit puternic. Dar, sub presiune, multe lucruri faine se formează. De exemplu, acest film care acum există ca un monument fain al muncii în echipă și al sacrificiului, sau lecția pe care am primit-o ca regizor debutant prin această experiență, care m-a speriat, încântat și onorat în egală măsură.

Dacă aţi fi spectator, care ar fi 3 motive pentru care aţi alege să cumpăraţi bilet la acest film?

Din poziția de spectator am demarat totul. Într-o zi, prin 2016, căutam să văd filmul “Capra cu trei iezi” aproape convins că trebuie să existe. Spre sincera mea surprindere, în afara de “Mama” al Elizabetei Bostan, n-am găsit nimic (iar Mama nu are ca subiect Capra cu trei iezi). Nu-mi amintesc exact în ce ordine am simțit ce și la ce intensitate, dar orice mi-ar fi trecut prin cap și prin suflet în momentul ăla m-a mobilizat să umplu acest gol din cinematografia română. 

Trei motive obiective pe care trebuie să încerc să mi le imaginez din poziția cuiva care n-a văzut filmul ar fi:

 – E Capra cu trei iezi!

 – E Capra cu trei iezi thriller\horror!!

 – E Capra cu trei iezi thriller\horror cu Maia Morgenstern și Marius Bodochi!!!

Daca în 2016 când căutam să văd filmul găseam așa ceva, aș fi căzut de pe scaun!

Ce înseamnă pentru dvs să fiţi un bun regizor? Şi care a fost primul contact, prima decizie luată de a urma această profesie?

See Also

„A Haunting in Venice / Bântuind prin Veneția” marchează spectaculoasa revenire pe marile ecrane a celebrului detectiv Hercule Poirot

Stanislavski în “Lecții de regie” spune că un regizor trebuie să știe tot, iar eu nu stiu cum poate cineva să facă asta, dar sunt de acord că un regizor bun trebuie să caute să știe, cel puțin, câte ceva din toate. Când vine vorba de film, însă, trecem pe vorbele lui Stanislavski. E important să vezi filmul în cap, să-l îmbogățești folosindu-te de cultura generală, apoi să-l construiești de la 0, având control pe toate departamentele. Trebuie să știi cum trebuie să arate decorul, până la cel mai mic amănunt, și să ai grijă ca și zgârieturile de pe pereți să fie simetrice, dacă le vrei simetrice, chiar dacă nu vor fi niciodată observate de cineva! Toate aceste detalii, care par să treacă neobservate, alcătuiesc întreg tabloul pe care spectatorul îl încasează deodată și îi place fară să știe neapărat de ce îi place. Detaliile “neobservate” și-au făcut treaba. Același lucru e valabil și când vine vorba de costume, machiaj, lumini etc (în actorie nici nu îndrăznesc să intru acum pentru că scriu un interviu, nu un roman). Dacă regizorul știe EXACT ce vrea, va putea comunica șefilor de departamente ce vrea de la ei prin argumente, iar argumentele sunt salvatoare când lucrezi cu artiști și le ceri mai PUȚIN decât vor ei, uneori, să ofere.

Primul contact cu regia mă duce câțiva ani buni înapoi, mai bine de două decenii când, în școala generală, dintr-o joacă, am început să organizez spectacole în timpul orei de engleză (spectacolele fiind și ele tot în engleză). Cam în fiecare an, după clasa a V-a, în jurul Halloween-ului și  al sărbătorilor de iarnă, ora de engleză îmi era cedată mie pentru repetiții cu colegii. Spectacolele erau cât se putea de complexe, cu costume, texte pe care le scriam pentru fiecare în parte în funcție de nivelul lor de limba engleză, coregrafii și multe cântece. Unul din aceste spectacole a fost ținut și la biblioteca județeană din Târgoviște (orașul natal). Am primit chiar și o propunere din provincie să merg să lucrez și cu elevii de acolo. Din păcate aici a intervenit vârsta și nu am avut curajul să plec din confortul clasei mele.

După generală lucrurile în viața mea au luat o întorsătură destul de dramatică și, o vreme, am rupt contactul cu arta.

Următorul atentat la regie a fost imediat după facultatea de actorie, prin 2010, în Chicago, când am încercat să fac un scurt metraj care, din păcate, nu a ieșit (având bugetul 0 și experiență pe măsură). După câțiva ani petrecuți în Los Angeles, ca actor și cascador, am adunat suficientă experiență pe platourile de filmare încât să înțeleg bine ce înseamnă să faci un film. Din nefericire, în toți acei ani, nu am avut ocazia să fiu parte dintr-un proiect așa cum am visat, cu toate că unele dintre cele în care am fost aveau potențialul și resursele necesare. Ce a lipsit, de fiecare dată, a fost implicarea regizorului. Factor care m-a ambiționat să-mi demonstrez că pot să fiu regizorul pe care nu-l vedeam în ei. Ale tinereții valuri 🙂

Consideraţi că există tendinţe în contemporan în rândul regizorilor de film din România şi unde vă încadraţi dvs în aceste tendinţe?

Urmează să intru în gura lupului (pun intended). Nu știu să vă răspund. Nu știu aproape nimic despre industria de film din România și părtașii ei. Eu, personal, rar văd un film românesc. Cât despre regizori, știu la fel de mult cât știu despre filmele de aici. Da, așa este, mai devreme vorbeam de Stanislavski și înțelepciunile lui, iar acum mă dau în vileag că sunt volume întregi, chiar din lumea filmului, care-mi lipsesc. Am să supăr, știu, dar în afară de “Restul e tăcere” din 2008, al lui Nae Caranfil, pe care l-am văzut de mai multe ori cu plăcere și pe care am să-l mai revăd, n-aș putea să dau exemplu de un film românesc, post-comunism, care să mă fi prins (din puținele văzute).

Din nou, nu mă cunosc încă bine ca regizor și nici tendințele din România nu-mi sunt clare dar, din ce-mi dau seama, producțiile românești înclină către film de artă/festival (noul val românesc). Nu mă regăsesc în acest val, dar nici nu mă identific cu un alt curent din România.

Ştim că la bază sunteţi actor. Veţi continua şi pe acest drum? Vă gândiţi la o nouă abordare artistică, evoluţionistă, de perspectivă, în afară de cea de regizor şi cea de actor, pentru viitorul dvs?

Din păcate, ușor, ușor, se stinge speranța că voi face vreodată rolul ăla mare, în producția aia faină, la care am tot visat de pe la vârsta de 4 ani. Parcă nu-mi vine să mai joc în chestii submediocre, nu mă ajută, dinpotrivă, îmi fac rău (mental). Fără să mai fiu dispus să mă expun în orice îmi iese în cale, îmi tai, aproape în întregime, șansele să mai ajung să văd visul asta împlinit. Regia e altceva, ai control, nu depinzi de nimeni. Vrei să faci, te iei și faci. Ca actor te muncești până la os și când tragi linie, tot de șansă depinzi. Ca regizor, te muncești până la os și lucrurile se întâmplă, iar calitatea e în mâinile tale (și, bineînțeles, în ale bugetului). 

O chestie s-a întâmplat pe care n-am anticipat-o și nici n-am plănuit-o. A trebuit să-mi scriu singur scenariul pentru Capra cu trei iezi (neavând bani în buget pentru un scenarist) și e ceva acolo care mă atrage. E loc berechet pentru evoluție în direcția aia și perspectiva-i amplă. Sunt chiar nerăbdător să ajungem în punctul în care “Capra” nu ne mai mănâncă 100% din timp și am să pot să mă așez să lucrez la următorul scenariu. E ceva terapeutic acolo, în lumea ta,  creată de tine. Pentru viitor am în minte un proiect regizoral despre Meșterul Manole, dar voi spune mai multe la momentul potrivit. 

3 mesaje de adresat dvs celui din trecut-prezent-viitor.

– Celui din trecut vreau să-i mulțumesc! Pe umerii lui m-am construit mai aproape de visul nostru. Copilul care trăia cu toată ființa lui în desenele animate și în filmele “prea grele și serioase” pentru vârsta lui (cum mai auzeam musafirii), e eroul meu. Sfatul pe care i l-aș da ar fi să înceapă mai devreme să fie atent la oamenii din jurul lui și la sentimentele lor, să facă mai mult din toate, și în final, mai aproape de zilele noastre, aș vrea să-l felicit din toată inima pentru soția pe care ne-a găsit-o!

 – În prezent mă sfătuiesc non-stop și, de cele mai multe ori, parcă degeaba, că n-am cu cine mă-nțelege…

 – Iar pe cel din viitor n-aș îndrăzni să-l sfătuiesc cu nimic. În schimb, dacă ar fi cu putință, i-aș cere niște sfaturi. L-aș întreba dacă fac bine ce fac, dacă ar trebui să semnăm contractul pe care urmează să-l semnam săptămâna asta, daca își mai amintește ce am simțit când am văzut primul film pe videoul ăla, acum 100 de ani, și l-aș întreba daca, cumva, sunt și eu eroul lui.