Talking to director Gabriel Sandu : "Trauma Kink is a performative approach that makes us vulnerable and exposes us all, because it talks about intimacy."

Recent Daily Magazine a pus bazele unui nou parteneriat media artistic, ce ne dorim să fie de impact și de sens, cu Teatrul Dramaturgilor Români din București. 

Primul interviu pe care îl realizăm în cadrul acestui îndrăzneț teatru este cu regizorul Gabriel Sandu, creatorul celei mai noi premiere de la TDR, Trauma Kink, un spectacol ce vorbește despre traumă și hedonism.

Vorbind despre sine, Gabriel Sandu spune că

Încă îmi descopăr vocea ca regizor, dar e clar că proiectele mele sunt de multe ori hibride între teatru/performance și film, între documentar și ficțiune, între realism și fantasy, că sunt mai degrabă mai aproape de zona artei contemporane decât de teatrul în forma lui clasică. De altfel, forma în care mă exprim e și forma pe care o și consum cel mai mult în expedițiile mele prin lume, în special prin Berlin, unde petrec destul de mult timp. Cel mai în elementul meu mă simt la teatrul scris de contemporani, la performance și în galerii de artă recentă, vibrez mult mai greu cu teatrul din trecut, atât estetic, cât și la nivel de ideologie, de temă.

Îl descoperim azi în interviul dedicat poveștii sale, dar și poveștii noului spectacol din peisajul teatral, un spectacol de văzut cu mintea deschisă!

Bună ziua, stimate dle regizor! Ne bucurăm pentru acest interviu. Fiecare poveste are un început, care au fost începuturile dvs în lumea regiei, cum consideraţi că aţi evoluat de la debuturi până în prezent şi cum găsiţi scena regizorală din România azi?

Sunt pasionat de teatru și film de când sunt copil, am copilărit în Teatrul Evreiesc de Stat, unde tata lucra ca maestru de sunet, iar unchiul meu ca luminist și cred că acolo m-a furat imaginarul teatral, vedeam de multe ori aceleași spectacole, când din sală, când din culise, de lângă actori. Filmul m-a fascinat dintotdeauna, în liceu aveam perioade în care vedeam și trei-patru filme pe zi, uneori mai fac asta la festivaluri de film, stau în sala de cinema de dimineață până seară și am senzația că aș putea să fac doar asta, mai ales când selecția e bună, să stau să mă bucur de creația altora – doar că ce mi se întâmplă de obicei e că încep să-mi fac propriile filme în cap, să-mi imaginez poveștile care mă preocupă, cu cât ce văd este mai bun, cu atât mă simt mai inspirat când mă ridic de acolo, fie că e vorba de teatru, film sau artă contemporană, și să mă duc să le fac pe ale mele.

Traseul meu spre regie a fost mai prin învăluire, trecând prin actorie și scris, scrisul fiind ceva ce mi-a definit cel mai mult viața până acum. Regia mi s-a părut mereu că necesită o anumită maturitate și m-am înhămat abia atunci când m-am simțit gata. Gata nu prea pot să spun că am fost neapărat, pentru că dincolo de creația propriu zisă, regia e mult management de emoții umane, ceea ce m-a copleșit în anumite momente, dar e genul de activitate care se învață experiență cu experiență, proiect de proiect, mai prinzi de cărți, din școli și din poveștile altora, dar nimic nu se compară cu ce rămâi după ce-ți vezi spectacolul pe scenă și evaluezi distanța sau apropierea dintre ce ți-ai propus și ce ți-a ieșit.

De regie propriu zis m-am apucat în 2019, prin spectacolul „Uitasem” pe care l-am și scris și pus în scenă la Point din București. Apoi în 2020 am început și primul meu scurt metraj de ficțiune, „Dislocat”, cu care am participat anul acesta în competiția de scurt metraje de la TIFF. Tot anul acesta am fost selectați și la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu cu spectacolul „Dușmănie v.2.0. E ceva vindecător în a le da oamenilor un obiect al urii lor” de la Teatrelli, București, un show care îmbină și teatrul și filmul documentar.

De fapt, în majoritatea proiectelor mele de teatru are un loc și filmul, iar acum se întâmplă și viceversa – un proiect de film documentar pe care-l dezvolt are în componența lui scene dintr-un spectacol de teatru, iar alte două proiecte de film sunt pornite de la povești  pe care le-am explorat întâi teatral. Pentru mine mediile astea două comunică, nu le văd neapărat ca atât de distincte pe cât sunt tratate în mentalul colectiv, deși mecanismele lor de producție sunt extrem de diferite.

Anul ăsta a fost plin de proiecte mișto, la care s-a muncit mult și care au avut final fericit. Am făcut o lucrare video de docu-fiction pe tema tulburării de personalitate narcisice – EGO TRIP – lucrare pe care mi-ar plăcea să o finalizez în versiune lungă și să o lansez în cinema, pentru că vorbește de ceva ce preocupă pe mulți și am înțeles asta în cadrul prezentării pe care am avut-o în septembrie la SAC @Malmaison. Apoi a urmat „LUX”, un spectacol la Teatrul Regina Maria din Oradea, care vorbește despre conceptul de pierdere în multele forme pe care le ia de-a lungul vieții, un spectacol cu un imaginar mai puțin realist, la care am adorat să lucrez prin întâlnirea cu cei patru actori atât de mișto (Anda Tămășanu, Giorgiana Coman, Carina Bunea, Eugen Neag), cu care mi-a plăcut atât de mult să lucrez încât îmi venea să mă urc pe scenă cu ei să joc și eu, deși actoria e ceva ce nu mă mai atrage de ani buni. Apoi a urmat TRAUMA KINK, un proiect delicat ca o floare, pe care mi l-am dorit mult, un demers performativ vulnerabilizant și care ne expune pe toți, pentru că vorbește despre intimitate și a fost un fel de hit and miss, au existat multe emoții legate de rezultatul lui. Dar sunt fericit cu ce a ieșit, cu modul în care îl prezentăm mai departe, s-au sincronizat multe lucruri ca proiectul să poată ajunge la public în forma asta, iar când se sincronizează forțele nu poți decât să te bucuri – pentru că am trăit în alte instanțe și reversul medaliei, în care nimic nu se alinia, nimic nu ieșea și știu cât de gol te lasă de experiențele alea. Deci închei anul ăsta chiar fericit.

Cum aţi ales subiectul/ tema de discuţie pentru spectacolul Trauma Kink, a cărui premieră doar ce a avut loc la Teatrul Dramaturgilor Români? V-a fost teamă de prejudecăţile/ comentariile de după pe care le poate naşte?

Tema am ales-o împreună cu dramaturga/ actrița și co-fondatoarea Giuvlipen, Mihaela Drăgan, care își dorea să vorbească despre sănătatea mintală după anii de pandemie, despre consimțământul sexual. Pe durata verii am avut o serie de ateliere, unele ținute de Kitty Reah, care este educator sexual și performer și ne-a plăcut atât de mult cu ea, încât am invitat-o să performeze alături de noi în spectacol. Ba chiar am gândit, împreună cu Mihaela,  structura show-ului în jurul unui atelier de consimțământ, în urma căruia participanții să aibă apoi acces la o zona de explorare a plăcerii, a durerii și intimității mai aprofundat. Teamă de reacții, da, ne-a fost, dar în același timp suntem artiști de-o anumită vârstă, în afară de Arhanghella, toți avem peste 30 de ani, totuși, nu mai suntem atât de ușor de intimidat cum am fi fost când aveam 20 și ceva și probabil n-am fi îndrăznit să ne exprimăm cum o facem astăzi.

Pe de altă parte, TDR nu a mai avut până acum un proiect ca al nostru, a fost chiar o surpriză pentru mulți prezența noastră acolo, însă eu sunt bucuros că spectacolul se întâmplă într-o instituție publică de cultură, unde oamenii sunt obișnuiți mai degrabă cu un anumit tip de discurs, cred că varietatea produce schimbări în bine, deci faptul că nu ne exprimăm într-un mediu în care estetica noastră e frecventă cred că e un câștig și pentru noi, și pentru Teatrul Dramaturgilor Români (care au produs pentru prima dată, dacă nu mă înșel, o dramaturgă română de etnie romă), și, sper, și pentru public.

Credit foto – Augustina Iohan

Cu ce lecţii de viaţă/de suflet v-aţi dori să plece spectatorul din sală după vizionarea acestui spectacol?

Eu, personal, nu cred că lecțiile se învață la teatru și nu-mi propun să plece nimeni cu nicio morală, în general, ci, mai degrabă, să lase garda jos, să renunțe la așteptări și să stea în sentimentele pe care le produc în ei ceea ce se întâmplă pe scenă. Poți să pleci un pic schimbat sau să vii așa cum ai venit, ține și de artiști, dar ține și de disponibilitatea publicului de a primi. Textul e scris de Mihaela Drăgan și ceva ce cred că se desprinde clar din el este ideea că doar un da este da atunci când vine vorba de interacțiuni sexuale și asta e ceva cu care sunt cât se poate de acord și care cred c-ar trebui repetat cât se poate de mult, până aude toată lumea.

Care au fost punctele de liant între dvs şi actorii aleşi şi actori şi text? Ce forme de expresie consideraţi că sunt cele mai benefice pentru o poveste in your face cum este cea din Trauma Kink?

Cred că temele din spectacol ne preocupă pe toți, imaginarul hedonist pe care l-am propus ne este familiar fiecăruia, ne-a fost ceva apropiat, în care ne-am imersat lejer, neforțat. Am încercat să construiesc vizual momente performative intuitive care să susțină textul Mihaelei, să-l ducă mai departe, să nu-l împovăreze inutil, iar expresiile kink-ului oferă o paletă destul de largă pentru asta.

Credit foto – Augustina Iohan

Aţi întâlnit în spaţiul personal/ profesional situaţii de traumă? Care ar fi cele mai bune căi de vindecare a traumelor indiferent de spaţiu sau de timp? Cât de mult are arta puterea de a vindeca?

See Also

De vorbă cu…Cristina Groșan : „Astfel de întâlniri, precum cea din cadrul FFE 2023, rezultă în noi interpretări ale filmului, uneori la fațete ale scenariului la care nici nu ne-am gândit.”

Categoric, spațiul teatral este un mediu traumatizant, mă bucur că în ultima vreme se vorbește despre abuzurile din școlile de teatru, că sunt studenți care au curajul să vină în față, că sunt jurnaliști care le oferă o platformă, că FNT-ul are mese de discuție despre asta. Cel mai mult mă bucur că sunt tineri, cei de 20 de ani, care nu mai accepta ceea ce generația mea a tolerat (și continuă să îndure de multe ori, din păcate). Din mare păcate, diferența de mentalitate, de relaționare între noi și unii dintre cei care au acum 60-70-80 de ani și sunt foarte activi în continuare în domeniu e atât de mare, încât ieșim șifonați chiar și din cele mai inofensive întâlniri. Și după atâta vreme în domeniu, tot nu știu exact cum să trasez granițe între mine și astfel de personaje, astfel încât să pot să-mi văd de treabă în continuare, dar și să-mi respect granițele personale. La finalul zilei, pe mine mă interesează teatrul, filmul, nu să mă cert pe facebook, și au fost multe comportamente abuzive pe care nu le-am sancționat decât în rare ocazii, din păcate. Mai ales în anii în care jucam, am trecut prin niște situații care cred că ar părea absurde astăzi celor care abia intră în meseriile noastre, sper că ele nu se mai repetă altora, uneori mă gândesc că dacă m-aș apuca să vorbesc, oricum nu m-ar crede nimeni. Nu știu dacă arta are un efect vindecător sau dacă nu cumva e o idee a noastră, că suntem puțin mai importanți decât suntem de fapt. Cred că arta te poate reflecta, te poate face să stai cu tine, suntem incontestabil influențați de tot ceea ce urmărim, dar, în același timp, cred că oamenii pot fi mai mult influențați de ceea ce este în feed-ul de social media, decât de artă, deci e o discuție complexă și complicată aceasta cu puterea artei de a vindeca.

Pornind de la o întrebare adresată pe pagina de Instagram a TDR, în opinia dvs strict personală, cât este kink şi cât este traumă în plăcerile noastre? Ce face diferenţa şi până unde merg limitele proprii într-atât încât hedonismul să nu devină suferinţă?

Cât este traumă și cât este kink în plăcererile noastre este o întrebare care a stat la baza procesului nostru creativ, e o întrebare deschisă, de multe ori mă gândesc că ceea ce ne face plăcere este un răspuns la situații traumatice pe care le procesăm prin corelarea celor doi stimuli primordiali: plăcerea și durerea. Când hedonismul devine suferință depinde, cred, de limitele fiecăruia, pe care e bine să ni le cunoaștem. Dacă plăcerea îți provoacă mai multă durere decât plăcere sau dacă durerea nu te duce niciodată la plăcere, probabil undeva îți încalci niște limite personale.

Credit foto – Augustina Iohan

Vorbind despre colaborarea cu Teatrul Dramaturgilor Români, ce aţi învăţat personal din această colaborare artistică şi ce face din acest spaţiu un spaţiu real al întâlnirii?

TDR are un departament tehnic care m-a impresionat sincer. De la regizorul tehnic Vlad Milotoi, fără ajutorul căruia nu aș fi avut un proces atât de lin, până la Elian și Cosmin sau Antonia Bonată care a fost întotdeauna în ajutorul nostru cu energia ei bună, TDR mi-a pus la dispoziție o echipă tânără și eficientă cu care am lucrat nu bine, ci foarte bine.

Pe scurt, de ce să vină publicul la spectacolul Trauma Kink, de ce aţi cumpăra dvs bilet la acest gen de spectacol?

Ca să încerce și altceva:)

Credit photo cover – Anastasia Atanasoska