De vorbă cu Natalie Musteață : “În acest moment pare să existe un apetit puternic în zona filmului independent american pentru povești originale, cu concepte puternice.”

Ediția aniversară cu numărul 10 a American Independent Film Festival (AIFF), ce se va desfășura la București între 5 și 7 iunie 2026, se anunță a fi una absolut memorabilă. Sub sloganul „De la Oscar direct la AIFF!”, festivalul va fi deschis de o prezență cu totul excepțională: regizoarea româno-americană Natalie Musteață, prima artistă de origine română laureată a prestigioaselor premii Oscar.

Daily Magazine, în calitate de partener media al evenimentului, a stat de vorbă cu Natalie înainte de momentul mult așteptat de pe 5 iunie, când va urca pe scena festivalului pentru un open talk sincer despre culisele drumului său către Oscaruri și experiențele care i-au redefinit viața personală și profesională. Totodată, fanii cinematografiei vor putea viziona în premieră în România scurtmetrajul său, „Two People Exchanging Saliva”.

Despre „Two People Exchanging Saliva” și Premiera în România

• Acesta este debutul tău regizoral în lungmetraj. Ce sentimente te încearcă acum, când aduci filmul „acasă”, la AIFF, după parcursul său festivalier internațional?

Este incredibil de emoționant pentru mine să aduc filmul nostru în fața publicului român și, mai ales, la acest festival, inițiat de Cristian Mungiu, unul dintre idolii mei cinematografici. A trecut mult timp de când nu m-am mai întors în România, așa că faptul că sunt aici cu un film atât de personal are o semnificație profundă pentru mine. Parcursul internațional al filmului a fost extraordinar, dar există ceva cu adevărat special și emoționant în a împărtăși această creație cu publicul din țara de origine a familiei mele.

• Titlul filmului este unul extrem de descriptiv și, în același timp, provocator. Cum a apărut această metaforă a schimbului de salivă ca nucleu al poveștii?

Poveștile din știri—mai ales cele care păreau suprarealiste sau absurd de coșmar—au avut o influență profundă asupra felului în care ne-am construit filmul. O poveste anume ne-a rămas întipărită în minte: un cuplu tânăr din Iran condamnat la zece ani de închisoare pentru că a dansat în fața Turnului Libertății din Teheran. Acea reprimare a iubirii, a bucuriei și a libertății corporale, alături de ascensiunea globală a autoritarismului, a devenit fundamentul emoțional și politic al poveștii noastre absurde. De acolo a apărut regula de bază a filmului: sărutul urma să fie interzis și pedepsit cu moartea.

• Filmul explorează intimitatea într-o formă foarte crudă. Cât de greu a fost să găsești echilibrul între estetic și vulnerabilitatea extremă a personajelor?

Atât eu, cât și co-scenaristul și co-regizorul meu, Alexandre Singh, avem un background în artele vizuale, astfel că estetica filmului a venit foarte natural pentru noi. Suntem cineaști care tind să pornească de la imagini mai degrabă decât de la cuvinte, dar pentru noi a fost extrem de important ca filmul să implice publicul la nivel emoțional. Am știut că, pentru ca acest lucru să se întâmple, filmul trebuia să fie profund centrat pe personaje, motiv pentru care am pus mereu în prim-plan cei trei protagoniști și parcursurile lor emoționale, chiar și în cadrul stilizat și absurd al filmului.

Procesul Creativ și Colaborarea

• Distribuția filmului joacă un rol crucial în autenticitatea poveștii. Ce ai căutat la actori în timpul castingului pentru a te asigura că pot susține o astfel de intensitate emoțională?

De fapt, am scris rolul Anginei având-o în mod special în minte pe Zar Amir-Ebrahimi. Văzuserăm recent interpretarea ei extraordinară din filmul lui Ali Abbasi, Holy Spider, iar pentru că filmul nostru a fost parțial inspirat de mișcarea „Femeie, Viață, Libertate” din Iran, ni s-a părut semnificativ să reflectăm această influență într-un mod subtil, dar puternic din punct de vedere emoțional.

Există, de asemenea, paralele între propria poveste de viață a lui Zar și lumea filmului—în special experiențele ei legate de represiunea din Iran—pe care le-am înțeles pe deplin abia mai târziu și care adaugă un strat suplimentar de profunzime interpretării sale. Zar a fost forțată să se exileze în Franța după ce o înregistrare intimă a fost făcută publică, ceea ce a dus la judecarea ei în Iran. Decizia ei de a accepta rolul Anginei și de a produce filmul alături de noi a adus o experiență trăită direct în însăși fibra narațiunii. Interpretarea ei poartă greutatea cuiva care știe din proprie experiență ce înseamnă să pierzi libertatea și să o recâștigi prin artă.

Luàna Bajrami s-a alăturat proiectului ceva mai târziu în proces, deși o admiram deja enorm pentru rolul ei din Portrait of a Lady on Fire. În momentul în care am întâlnit-o, am știut că va fi contraponderea perfectă pentru Zar.

Ne-am dorit interpretări care să fie credibile din punct de vedere emoțional în cadrul nostru absurd. Această reținere a permis satirei să funcționeze fără să pară forțată sau exagerată.

• Având în vedere background-ul tău în istoria artei și curatoriat, cum îți influențează ochiul de „curator” modul în care compui un cadru cinematografic?

Cred că backgroundul nostru în artele vizuale ne-a făcut să fim foarte intenționați în ceea ce privește compoziția fiecărui cadru.

Lumea filmului nostru este solitară, distantă și rece, iar pentru noi era important ca limbajul vizual să reflecte acest peisaj emoțional. În același timp, filmul este, în esență, o poveste de dragoste, așa că există momente în care intimitatea devine esențială—momente în care camera trebuie să se apropie foarte mult și să rămână asupra chipurilor personajelor, permițând publicului să le trăiască conexiunea aproape din interior.

Filmul oscilează între aceste două registre—distanță și apropiere—iar această tensiune reflectă propriile noastre abordări creative. Alex tinde să fie atras de cadrele largi, în timp ce pentru mine cinemaul trăiește în prim-plan. În acest sens, filmul devine un dialog între aceste două perspective. Ne-am dorit ca publicul să le simtă simultan: răceala lumii și, în interiorul ei, căldura și intimitatea dintre două femei care încep să se îndrăgostească.

Contextul American Independent Film Festival (AIFF)

• AIFF promovează o anumită libertate de exprimare specifică cinematografiei independente. Unde crezi că se situează filmul tău în peisajul actual al cinema-ului?

Filmul nostru este o coproducție franco-americană și reprezintă, în mare măsură, un amestec de stiluri. Eu și soțul meu suntem, la rândul nostru, hibrizi, nu doar în ceea ce privește originile etnice și culturale—Alex este franco-indian, dar a crescut în Marea Britanie, iar eu sunt româno-americană—ci și în sensibilitățile noastre artistice.

Munca noastră combină adesea un ethos cinematografic american, în care muzica amplă, voice-over-ul și montajul rapid sunt mai frecvente, cu o sensibilitate de tip arthouse european, unde camera este mai obiectivă și mai austeră. Stilul nostru se caracterizează, de asemenea, printr-un amestec de realism și absurd, dezvoltare intimă a personajelor și construcție complexă a lumii.

În acest moment, pare să existe un apetit puternic în zona filmului independent american pentru povești originale, cu concepte puternice, astfel că, din acest punct de vedere, cred că filmul nostru se integrează destul de natural în contextul actual.

• Cum percepi dialogul dintre publicul român și cel american în ceea ce privește temele universale ale singurătății și conexiunii umane pe care le abordezi?

Ei bine, așa cum ai menționat, temele singurătății și ale conexiunii umane sunt universale, așa că nu le văd ca aparținând în mod specific publicului român sau celui american. Oricât de interconectată a devenit lumea noastră, pare că, în același timp, devenim tot mai izolați unii de alții—nu doar ca națiuni, ci și ca indivizi.

See Also

Beyond the Honeyed Stone: 7 Unmissable Maltese Experiences

Viziune și Tematică Generală

• Filmul pare să sfideze structurile narative clasice. Este acesta un manifest personal împotriva „convenționalului” în cinema?

E interesant că vezi filmul în felul acesta, dar, de fapt, trebuie să nu fiu de acord. Structura narativă a filmului este, în esență, una destul de clasică. În miezul său, este practic un Romeo și Julieta queer pentru secolul XXI.

Cred că există originalitate în modul în care reflectăm absurditatea propriei noastre lumi, răsturnând regulile societății, dar, din punct de vedere structural, filmul este intenționat universal și accesibil emoțional.

• Dacă ar fi să descrii experiența vizionării acestui film în trei cuvinte pentru cineva care nu a văzut încă trailerul, care ar fi acelea?

Absurd, romantic, distopic

Viitor și Inspirație

• După această experiență intensă cu „Two People Exchanging Saliva”, ce direcție simți că va lua parcursul tău regizoral?

În prezent dezvoltăm mai multe lungmetraje. Unul dintre ele este o versiune extinsă, de lungmetraj, a Two People Exchanging Saliva, pe care sperăm să o filmăm în 2027. Al doilea este un proiect mai ambițios, de factură suprarealistă, care explorează absurditățile tribalismului și ale identității colective.

• Care sunt regizorii sau artiștii vizuali care ți-au servit drept „busolă” în realizarea acestui proiect?

Filmele lui Yorgos Lanthimos ne-au influențat cu siguranță, în special The Lobster, care ne-a impresionat profund atunci când l-am văzut pentru prima dată la Festivalul de Film de la New York. În același timp, vedem filmul nostru ca aparținând și tradiției lui Todd Haynes, în special Carol. Un review de pe Letterboxd descria scurtmetrajul nostru drept „ca și cum Yorgos Lanthimos ar fi regizat Carol”, ceea ce ni s-a părut amuzant și surprinzător de exact.

Am fost inspirați și de referințe mai istorice: filmele lui Luis Buñuel, The Conformist al lui Bertolucci și piesele lui Eugène Ionesco. Dincolo de cinema, ne-au influențat scriitori și artiști precum Tom Stoppard, Mihail Bulgakov și pictorul belgian René Magritte. Tabloul lui Magritte din 1928, The Lovers, care înfățișează un cuplu sărutându-se prin voaluri albe, a devenit un reper vizual și psihologic important pentru film, chiar dacă nu apare niciodată pe ecran.