De vorbă cu Cosmin Tomescu, creatorul primului artist IA, Lolita -“Diferența dintre artă și producție automată e tocmai mâna și emoția omului din spate. Dacă Lolita s-ar scrie singură, ar produce ceva corect tehnic și gol pe dinăuntru, pentru că n-ar mai fi nimeni în spate care chiar a simțit ceva.”

Apariția inteligenței artificiale în spațiul creativ a stârnit, fără îndoială, una dintre cele mai aprinse dezbateri ale deceniului actual. Pentru unii, IA reprezintă o amenințare la adresa autenticității umane; pentru alții, este doar o nouă pensulă într-o paletă tehnologică infinită. La granița subțire dintre aceste două lumi s-a născut Lolita – un artist virtual care generează fascinație, dar și întrebări legitime despre natura artei contemporane.

În spatele acestui concept se află Cosmin Tomescu. Într-un dialog deschis și fără filtre, am încercat să aflăm nu doar cum funcționează „mecanismul” din spatele Lolitei, ci și unde se termină algoritmul și unde începe viziunea creatorului. Vă invităm să descoperiți o perspectivă din interior asupra unui proiect care provoacă granițele sensibilității și ale tehnologiei, lăsând concluziile – ca în cazul oricărei opere de artă – la latitudinea publicului.

Întrebări despre identitate și procesul de creație

• Lolita are o personalitate publică, un stil vizual și o „voce”. În mod normal, un artist uman își formează identitatea prin traume, eșecuri și experiențe de viață. Cum i-ai construit Lolitei un „trecut” sau o amprentă emoțională fără ca ea să le fi trăit cu adevărat?

Pleacă de la o presupunere pe care vreau să o întorc puțin, că emoția trebuie trăită de cel care o experimentează ca să fie reală. Eu nu cred asta. Nu toți scriitorii care au scris despre război au fost pe front, de exemplu. Cred că emoția în artă n-a fost niciodată despre a cui e biografia, ci despre dacă e adevărată sau nu. Lolita nu a trăit nimic, adevărat, însă emoția nu e inventată, e împrumutată dintr-un loc foarte real, din experiențele mele personale. De acolo iau o stare, un sentiment, și în jurul lui construiesc povestea fiecărei piese.

• Unde se termină Cosmin Tomescu și unde începe Lolita? Cât din arta și replicile ei reflectă propriile tale viziuni și cât este pură autonomie generată de algoritm?

Nu există o linie clară între noi, Lolita nu e un costum pe care îl îmbrac, e o frecvență la care ajung mai ușor prin ea decât prin mine. Lucruri pe care le simt dar nu le-aș spune cu fața mea, ea le spune mai tare. Începe exact acolo unde se termină inhibiția mea. Cât din replicile ei sunt ale mele? Tot,eu scriu pentru mine, tot ce scot e în primul rând pentru mine, și abia după ajunge la altcineva.

Cât despre autonomia algoritmului, nu prea cred în ea. Arta se face cu intenție, iar ce nu e făcut cu intenție nu ajunge departe. AI-ul e un instrument, ca o cameră. Camera nu face fotografia, fotograful o face.

• Numele „Lolita” poartă o încărcătură culturală uriașă și controversată (trimiterea directă la Nabokov). A fost o alegere deliberată pentru a provoca o reacție din start, sau semnificația din spatele numelui ei este cu totul alta în contextul IA?

Sincer, alegerea n-a avut nimic de-a face cu Nabokov. Nu știam nimic de el sau de cartea lui până nu am citit în presă că lumea face legătura. Numele mi-a venit intuitiv, mi-a sunat bine pentru o femeie din lumea ei, are o rezonanță populară, sună a om real. Deci nu, n-a fost un gest gândit ca să provoace din start, pur și simplu nu acolo era capul meu.

Întrebări despre industria muzicală și public

• Unul dintre cele mai puternice elemente în relația dintre un fan și un artist este empatia — ideea că „acest om simte ce simt și eu”. Cum reacționează publicul român când realizează că melancolia sau energia din piesele Lolitei vin de la un cod, nu de la o inimă care bate?

Muzica ajunge întâi la suflet, nu stai să diseci fiecare artist pe care îl asculți. Așa au funcționat și piesele Lolitei, oamenii au simțit ceva real înainte să se întrebe cum sunt făcute. Emoția a ajuns prima, informația a venit după.

Pe proiectul ăsta am avut transparență totală că e făcut cu AI, n-a fost niciodată vorba să păcălim pe cineva și să afle peste câteva luni că nu e reală. Am vrut doar să îmi duc piesele în fața oamenilor.

Lolita e construită ca un personaj de film sau de carte. Are un backstory întreg, pe care deocamdată îl știu doar eu, l-am scris ca să o cunosc cât mai bine și să pot scrie din perspectiva ei. Dar emoția e sinceră. O carte sau un film îți stârnesc emoții chiar dacă sunt interpretate de actori, pentru că emoția vine din a empatiza cu personajul. La fel e și aici. Ca să scriu că Lolita îmi cere o empatie foarte mare, să intru în punctul ei de vedere și să scriu autentic, așa încât oamenii care ajung în contact cu ea să o simtă reală. Eu sunt primul care trebuie să empatizeze cu ea, ca să poată și alții după.

• Dacă mâine o casă de discuri importantă ți-ar propune un contract prin care Lolita să colaboreze cu un artist uman de top, care ar fi liniile roșii pe care nu le-ai încălca în managementul ei virtual? Ce „nu ar face” Lolita niciodată?

Ca să sune în continuare a ea, Lolita are deja niște limitări pe care le impun eu pe orice ar face. Nu face referire la tehnologie, nu iese din dialect, nu se ia după trenduri. Sunt reguli care există de la început, nu lucruri pe care le-aș inventa când vine un contract.

Așa că prima linie roșie e vocea ei. Versurile și perspectiva rămân ale mele, indiferent cine e în cealaltă parte a colaborării. Aș fi deschis la un artist care vrea să intre în lumea ei, nu la unul care vrea să o scoată din ea ca să sune a trend. Dacă o colaborare cere ca Lolita să renunțe la limba ei sau la emoția ei concretă, nu e o colaborare, e o diluare.

• Cum vezi evoluția ei în zona de performance? Ne putem aștepta la un concert live în format holografic sau într-un spațiu complet virtual în viitorul apropiat?

Înclin mai mult spre holograme decât spre ceva complet virtual. Un spațiu integral virtual rupe legătura cu publicul real, și fix legătura aia mă interesează. Noua frontieră la care lucrez nu e cum o bag pe Lolita într-o lume digitală, ci cum aduc tehnologia asta pe o scenă adevărată și cum integrez oameni reali în show alături de ea.

Parțial am răspuns deja la întrebarea asta la Bucharest Tech Week. Am avut instrumentiști reali pe scenă, iar Lolita a cântat pe un ecran mare în spate. Aia a fost prima formă, hologramele și formatele mai complexe sunt pasul următor. Dar principiul rămâne același, cum putem integra oameni reali și talentați în acest proiect.

See Also

Câinii pot distinge emoțiile de pe fața unui om, arată un studiu

Întrebări filozofice și de viitor

• Există un paradox interesant: ca să creezi un artist IA de succes, trebuie să fii și un bun programator/promotor, dar și un fin psiholog. Care a fost cel mai surprinzător lucru pe care l-ai învățat despre oameni de când ai lansat-o pe Lolita?

Eu cred că, înainte de orice, trebuie să ai ceva de spus. Abia după îți cauți vehiculul prin care o spui, în cazul meu Lolita. Tot ce vine tehnic după e replicabil, oricine poate învăța aceleași unelte. Partea grea nu e tehnologia, e să zici ceva ce oamenii simțeau deja dar nu știau cum să exprime. Asta face muzica de fapt, te eliberează, pune cuvinte pe ceva ce purtai în tine fără nume. Și pe urmă trebuie să ai ureche, să știi care variantă o scoți în fața oamenilor și care rămâne în sertar.

Iar cel mai surprinzător lucru despre oameni a fost exact aici, câtă lume s-a regăsit în Lolita. Nu că le-a plăcut o piesă, ci că s-au recunoscut în ea, ca și cum ar fi vorbit despre viața lor. Asta mi-a arătat că oamenii nu caută un artist perfect sau “real” pe hârtie, caută să se vadă pe ei. Dacă reușești să le pui în față propria emoție, rezonează, și contează mult mai puțin cine sau ce e în spate.

• Tehnologia evoluează exponențial. Peste 5-10 ani, Lolita ar putea să își scrie singură codul, să își compună muzica și să își gestioneze rețelele fără nicio intervenție din partea ta. Te sperie sau te entuziasmează momentul în care ai putea deveni doar un „ spectator” al propriei tale creații?

Nici nu mă sperie, nici nu mă entuziasmează, pentru că sincer nu e ceva ce mi-aș dori. Și nu din orgoliu, ci pentru că o Lolita care se scrie singură ar pierde exact lucrul care o face să funcționeze. Până acum am tot zis că arta se face cu intenție, iar AI-ul e doar mediul. În momentul în care scoți intenția din ecuație, rămâne partea replicabila, unealta. Iar unealta singură nu emoționează pe nimeni. Dacă Lolita s-ar scrie singură, ar produce ceva corect tehnic și gol pe dinăuntru, pentru că n-ar mai fi nimeni în spate care chiar a simțit ceva.

Eu nu vreau să fiu spectator la propria creație, pentru că atunci nu mai e creație, e doar generare. Diferența dintre artă și producție automată e tocmai mâna și emoția omului din spate. Tehnologia poate să evolueze oricât, eu o să folosesc tot ce apare, dar decizia, gustul și emoția rămân ale mele. În ziua în care le-aș preda complet unui algoritm, Lolita ar înceta să mai fie ce e acum. Așa că nu, nu e un viitor spre care alerg, e fix linia pe care n-aș trece-o.

• Dacă Lolita ar căpăta brusc conștiință pentru doar 30 de secunde și te-ar putea întreba un singur lucru pe tine, creatorul ei, care crezi că ar fi acea întrebare?

Cred că m-ar întreba: “Pe bune, asta era cel mai bun nume pe care l-ai găsit? Lolita?” Și ar avea tot dreptul, mai ales după toată povestea cu Nabokov.