De vorbă cu regizorul Igor Cobileanski: “Îmi place să provoc audienţa într-un fel sau altul, să le spun ceea ce probabil îi doare şi pe ei, dar probabil nu realizează.”

Cunoscut pentru capacitatea sa unică de a diseca realitatea și de a o transpune pe ecran fără filtre inutile, Igor Cobileanski este, fără îndoială, unul dintre marii triumfători ai Galei Premiilor Gopo din acest an. La ediția aniversară cu numărul 20, cineastul a reconfirmat statutul său de reper în cinematografia autohtonă, plecând acasă cu trofeul pentru Cea mai bună regie chiar pentru lungmetrajul Comatogen, dar și cu premiul pentru cel mai bun scurtmetraj, cu pelicula Nebunul.

Deși ecourile succesului de la Gopo sunt încă proaspete, am vrut să lăsăm la o parte covorul roșu și să intrăm direct în laboratorul de creație al proiectului care a dominat categoriile de autor din acest an. Comatogen nu este doar un film premiat, ci un univers tensionat, o dramă psihologică profundă care explorează limitele umane și un nou pariu regizoral pe care l-am descusut fir cu fir alături de creatorul său.

Despre succesul recent și Premiile Gopo 2026

• Felicitări pentru cele trei nominalizări la Premiile Gopo din acest an, pentru filmul „Comatogen” și scurtmetrajul „Nebunul”! Ce înseamnă această triplă recunoaștere pentru dvs, venită din partea colegilor de breaslă?

Aceste premii vin ca o validare. Un semn de recunoştinţă din partea colegilor, dar şi o mare bucurie pentru întreaga echipă pentru că ei, spre deosebire de mine, au parte adeseori de intrare şi ieşire din proiect şi de mai puţine bucurii, ei netrăind neapărat cu aceste proiecte. Or, în momentul în care află că proiectul la care au muncit este unul reuşit şi este apreciat de cei ce-l văd, atunci, bineînţeles, toţi sunt mulţumiţi de ceea ce au realizat.

• Aţi menționat recent că în spatele acestor premiere stau, de fapt, ani buni de muncă (aproximativ 10 ani pentru „Comatogen” și 8 ani pentru „Nebunul”). Cum reușiţi să mențineţi vie flacăra creativă și energia pentru un proiect pe o perioadă atât de lungă de dezvoltare și producție?

Probabil faptul că sunt implicat în mai multe proiecte concomitent mă face să rezist în timp pentru că ar fi un neadevăr dacă aş zice că doar aceste 2 proiecte sunt în discuţii pentru a fi lansate sau produse. Într-adevăr, după ce am scris scenariile au urmat 2-3 ani pentru găsirea unor finanţări, în paralel am mai făcut şi alte proiecte. Ambele proiecte, însă, atât Nebunul, cât şi Comatogen, au suferit transformări, au fost rescrise sau au fost îmbunătăţite, sau au fost scurtate ca scenariu. Proiectele pe care le realizez, în genere, au o viaţă a lor şi sunt nişte proiecte vii, chiar dacă nu sunt încă intrate în producţie.

Despre dilema morală și tematică

• „Comatogen” plasează personajul principal, Alina (interpretat de Daniela Nane), într-o zonă gri a moralității. Ce v-a atras la această dilemă etică extremă și cum aţi vrut să transmiteți spectatorului sentimentul de lipsă de opțiuni pe care îl trăiește un om obișnuit?

Întotdeauna am fost atras de personajele mici, de oamenii neînsemnaţi şi dilemele lor, de oamenii care nu sunt neapărat eroi, ci îşi trăiesc viaţa zi de zi şi se confruntă cu fel de fel de probleme, inclusiv probleme morale. În momentul în care dramaturgic îţi plasezi nişte personaje corect şi povesteşti coerent, atunci şi spectatorul va vedea,va intui, această lipsă de opţiuni a personajului. Altfel nu se poate, altfel este linear şi nefuncţional.

Filmul abordează vulnerabilitatea financiară și presiunea socială actuală. Cât de mult din realitatea cotidiană din România și Republica Moldova aţi dorit să reflectaţi prin povestea Alinei și cum vedeţi granița dintre bine și rău în situații de criză?

Nu m-am străduit absolut deloc să spun povestea Alinei dintr-o perspectivă realistă sau cotidiană, cel puţin nu acesta este imboldul pentru care am făcut filmul. Cum ziceam anterior, pentru mine a fost important să radiografiez caracterul unor oameni şi, mai ales, să plonjez deasupra ipocriziei lor. Pentru că aceste 4 personaje, în totalitatea lor, întruchipează întreg termenul ipocriziei. Iar această graniţă dintre bine şi rău în situaţii de criză este una extrem de şubredă, e o graniţă ce oricând se poate transforma în ceva permeabil, iar ceea ce generic am numi „rău” se poate infiltra oricând în zona binelui şi atunci binele suportă nişte consecinţe – ori dispare, ori învinge.

• Comparativ cu alte producții din portofoliul dvs, „Comatogen” este o dramă psihologică intensă, cu o tensiune care se construiește gradual, mai degrabă decât pe acțiuni spectaculoase. Cum aţi ales să mențineţi acest echilibru și să vă concentraţi pe trăirile interioare?

Efectiv am încercat să evit zona spectaculară, vrând să folosesc, mai degrabă, reacţiile personajelor. Personajele mele nu sunt nişte eroi, sunt nişte oameni obişnuiţi şi acţionează exact aşa cum le permite educaţia sau anturajul. Nu ştiu dacă este neapărat vorba despre un echilibru între trăirile interioare, e mai degrabă un soi de modelare a caracterelor şi prezentarea acestora către public.

Distribuția și colaborarea cu actorii

• Filmul reunește o distribuție puternică (Daniela Nane, Andrei Aradits, Ada Lupu, Theodor Șoptelea și Gheorghe Visu). Cum aţi conceput distribuția și cum aţi lucrat cu actorii pentru a le ghida interpretarea, ținând cont de complexitatea emoțională a rolurilor?

Cu toţii sunt nişte actori extrem de talentaţi, nişte actori care îşi creează şi înţeleg profilul fiecărui personaj şi din momentul în care ştiu exact ce se întâmplă cu personajul lor şi care este de fapt traiectoria interioară a fiecăruia, atunci este extrem de simplu să lucrezi cu ei.

• Atât Daniela Nane, cât și Andrei Aradits au fost nominalizați pentru rolurile lor principale la Premiile Gopo. Cum aţi construit chimia dintre personajele lor (Alina și Pavel), mai ales în contextul situației tensionate în care se află?

Avem 2 personaje, 2 oameni care în trecut s-au iubit. Îl avem pe Pavel (Andrei Aradits) care în prezent încearcă să se răzbune pentru o iubire neîmpărtăşită, în felul ăsta noi reuşind să-i vedem ipocrizia şi reaua-voinţă care îl reprezintă.

See Also

Muzeul Prado din Madrid reimaginează digital capodoperele eclipselor solare

• Personajul lui Gheorghe Visu (Klaus – pacientul aflat în comă) devine o prezență centrală în jurul căreia gravitează acțiunea. Cum aţi reușit să integraţi această dinamică non-verbală și pasivă în dinamica întregului film?

Klaus este,cumva, motivul pentru care se declanşează întreaga acţiune,este vulcanul care s-a stins, şi în urma lui toată lumea încearcă să profite. Klaus are o dinamică destul de vocală la un moment dat. Şi, da, toată povestea gravitează în jurul lui, chiar dacă personajul în prezent se află pe pat de spital, în comă.

Viziune, perspective și viitor

• Într-un interviu recent aţi vorbit despre faptul că v-aţi gândit uneori, privind în urmă, dacă aţi putea face și altceva. Ce vă ține totuși ancorat în lumea cinematografiei?

Mie îmi place meseria mea. Îmi aduce extrem de multă satisfacţie. Uneori când nu reuşesc, mă obligă să mă reformatez sau să-mi reevaluez calităţile. Îmi place ceea ce fac pentru că în acest fel comunic cu audienţa. Îmi place să provoc audienţa într-un fel sau altul, să le spun ceea ce probabil îi doare şi pe ei, dar probabil nu realizează. E o meserie frumoasă şi nici nu prea ştiu să fac altceva.

• Privind spre viitor, ce fel de povești sau stiluri cinematografice v-aţi dori să exploraţi în continuare și care încă nu au găsit calea spre ecran?

Ştiu că sunt un regizor care încă nu s-a liniştit, care explorează stiluri diferite. Încerc să fac şi comedie, fac şi dramă, fac şi serial, fac şi lung-metraj, mai fac şi câte un scurt-metraj. Cred că încă sunt în căutări. Sper într-una dintre zile, peste ani, criticii să zică „dl. Cobileanski a fost cel care s-a regăsit într-un gen anume”. Dar mie îmi vine foarte greu să iau o decizie spre o singură direcţie.

• Dacă ar fi să transmiteți un singur sfat tinerilor cineaști care își doresc să debuteze în lungmetraj astăzi, care ar fi acela?

Sfatul ar fi să dezvolte în ei ceea ce se numeşte auto-critica. Să încerce să pună la îndoială absolut tot ceea ce scriu şi filmează. Să dea să citească colegilor scenariile pe care le scriu sau pe care urmează să le filmeze. Şi să confrunte propriile opţiuni cu părerile celor avizaţi şi celor ce nu sunt rău-voitori. Pentru că doar aşa vor reuşi să limpezească un proiect care este iniţial în capul fiecărui regizor sau scenarist şi aşa, limpede, vor reuşi să ajungă şi la spectatori. Altfel, există riscuri. Nu anihilăm ideea că fiecare dintre noi este şi geniu, dar de foarte multe ori când faci primii paşi, îi faci cu stângul.