De vorbă cu regizoarea australiană Kitty Green | AIFF 2026 : “Un festival precum AIFF este o platformă fantastică pentru a menține publicul implicat și conectat la film.”
Ediția cu numărul zece a American Independent Film Festival pune reflectoarele pe cinematografia profundă, curajoasă și relevantă social. Punctul central al AIFF.10 este secțiunea FOCUS AIFF, dedicată în acest an regizoarei australiene Kitty Green, o voce inconfundabilă în peisajul cinematografic mondial, recunoscută internațional și premiată la festivaluri de prestigiu precum Sundance, Veneția, San Sebastian sau la AACTA Awards.
Publicul din România are ocazia deosebită de a descoperi în cadrul festivalului două dintre cele mai apreciate filme ale sale: aclamatul lungmetraj de ficțiune The Assistant și faimosul documentar Ukraine Is Not a Brothel. Mai mult, iubitorii de film vor avea ocazia rară de a o întâlni direct pe regizoare în cadrul unui talk extins, pe 6 iunie, la Cinema Elvire Popesco.
• Scena independentă globală: Veți fi prezentă la Festivalul American de Film Independent, un spațiu care celebrează un tip foarte specific de curaj cinematografic. În calitate de cineast australian care operează adesea în peisajul indie american, cum simțiți că aceste două culturi „indie” se întrepătrund în opera dumneavoastră?
Nu sunt sigură cum să răspund la această întrebare, deoarece simt că aparțin ambelor industrii — simt un sentiment de apartenență atât în industria filmului din SUA, cât și în cea din Australia. Nu văd o diferență majoră între cele două în modul în care sunt realizate, susținute și celebrate filmele independente. Australia beneficiază de un sprijin important din partea instituțiilor guvernamentale, precum Screen Australia, care pot ajuta la lansarea unui film, însă în SUA există mai mult capital privat pentru producția de film, astfel că există două abordări diferite. Ca realizator de filme, sunt mai interesat de idee, de poveste, iar locul în care este plasat sau filmat proiectul este secundar.
Importanța festivalurilor: Festivaluri precum AIFF oferă adesea ocazia unor filme care prioritizează atmosfera în detrimentul intrigii tradiționale. Cât de importante sunt aceste platforme specializate pentru supraviețuirea cinematografiei „cu ritm lent” într-o eră dominată de conținutul de streaming rapid?
Festivalurile de film sunt extraordinare deoarece le oferă spectatorilor ocazia să acorde toată atenția acestor filme — să le experimenteze așa cum au fost gândite să fie văzute! Din ce în ce mai des în zilele noastre, atunci când vizionăm filme acasă, indiferent cât de „slow-burn” sunt, atenția noastră alunecă spre telefoane, laptopuri și departe de ecran. Așa că un festival precum AIFF este o platformă fantastică pentru a menține publicul implicat și conectat la film. Iar cel mai frumos lucru atunci când vezi un film împreună cu un public este discuția de după!
• Arhitectura tăcerii: Aveți experiență în domeniul documentarului (Ucraina nu este un bordel). În lungmetrajele dvs de ficțiune, folosiți tăcerea și „aerul mort” pentru a crea o tensiune incredibilă. Cât din instinctul documentarist este folosit pentru a decide când să nu întrerupeți un moment inconfortabil?
Îmi plac momentele inconfortabile! Cred că o mare parte din felul în care fac filme se concentrează pe momente pe care, în viața reală, oamenii le-ar ignora sau de la care ar întoarce privirea. Îmi place să aduc aceste momente în prim-plan și să fac publicul să le trăiască așa cum le-ar trăi protagonistul. Ca cineast, sunt foarte interesat de perspectiva subiectivă și de ideea de a pune spectatorul în pielea protagonistului — să experimenteze lumea, cu toate ororile ei, așa cum o trăiește ea.
Micro-agresiunile ca gen: Ați stăpânit arta de a transforma „banalul” într-un thriller. Fie că este vorba de un fotocopiator în The Assistant sau de un bar în The Royal Hotel, cum abordați designul sonor și încadrarea pentru a face obiectele de zi cu zi să pară amenințătoare?
În trecut, am evitat să folosesc muzică de fundal (scoring) în filmele mele sau chiar muzica în general, deoarece cred că, de multe ori, aceasta îi spune publicului cum să se simtă într-un anumit moment sau față de un anumit eveniment. Dacă elimini muzica, îi forțezi pe spectatori să-și formeze propriile reacții și interpretări. În locul muzicii, designul sonor capătă o importanță mult mai mare, iar mie îmi place să folosesc sunete naturale, sunetele mediului — precum biroul din The Assistant sau barul din The Royal Hotel — pentru a construi un peisaj sonor. Iar din acest peisaj sonor putem crea, într-un mod foarte subtil, multă tensiune. Am observat că, dacă te joci cu frecvența bâzâitului luminilor fluorescente, de exemplu, sau cu repetiția unui copiator, ori cu sunetul sirenelor de pe strada de afară, poți adăuga o forță extraordinară unui moment.
III. Gen, putere și „thrillerul social”
Personajele principale (adesea interpretate de Julia Garner) sunt adesea observatori – oameni care încearcă să navigheze prin sisteme mai mari decât ele. Ce vă atrage la personajele care trebuie să supraviețuiască prin „rezistență liniștită” mai degrabă decât prin rebeliune evidentă?
Nu văd aceste protagoniste ca fiind pasive. Ele iau decizii pe tot parcursul filmului. Personajul Juliei din The Assistant încearcă din răsputeri să vorbească despre îngrijorările ei legate de ceea ce se întâmplă în biroul șefului ei, însă este redusă la tăcere din nou și din nou de cei din jur — un sistem pe care șeful l-a creat în jurul său pentru a permite ca abuzurile lui să rămână necontrolate. În The Royal Hotel, personajul Juliei face eforturi mari pentru a lupta pentru prietena ei. În The Assistant, personajul ei este doborât de sistem până în punctul în care nu mai are nicio putere, însă în The Royal Hotel își ia soarta în propriile mâini.
Parteneriatul Garner: Colaborarea cu Julia Garner a devenit unul dintre cele mai interesante duete regizor-actor din cinematografia independentă modernă. Cum a evoluat prescurtarea de la claustrofobia din The Assistant la decorul mai vast, dar la fel de tensionat, din The Royal Hotel?
Julia și cu mine avem o relație de lucru fantastică. E ca și cum am fi conectați într-un fel — poate, deși sună nebunesc, la nivel spiritual. Avem o înțelegere intuitivă a modului în care lucrăm fiecare. Când am o observație pentru ea pe platou, mă apropii și, doar văzându-mi expresia feței, știe deja ce urmează să spun. Decorul nu contează. Suntem doar noi două și ne facem treaba! Este una dintre acele relații care sper că vor dura mult timp. Abia aștept să lucrez din nou cu ea. Este o adevărată bucurie. Iar camera o adoră!
Perspectiva din afară: Filmările în SUA sau lucrul în cadrul sistemului indie american vă permit, ca australian, să vezi mai clar structurile sale sau considerați că aceste dinamici de putere sunt universale indiferent de geografie?
Cred că, după mișcarea Me Too, femeilor li s-au oferit mai multe oportunități în general. Apoi, în ultimul an sau cam așa, cred că pendulul a mai revenit puțin înapoi și lucrurile au devenit din nou ceva mai dificile. Cred că, odată cu fiecare câțiva pași înainte, faci și un pas înapoi. Iar acum ne aflăm chiar în mijlocul acestui proces. Sistemul nu este perfect nicăieri, dar cu cât ne putem susține și încuraja mai mult unii pe alții să realizăm lucrări provocatoare și autentice, cu atât mai bine!
Responsabilitatea publicului: Filmele dumneavoastră neagă adesea publicului un final „elegant” sau un simplu catharsis. La un festival precum AIFF, unde publicul este abundent în cinefili, care este singura întrebare pe care sperați că și-o mai pun când părăsesc sala de cinema?
Îmi place să încurajez dezbaterea și discuția. Îmi place atunci când există diferențe de opinie între spectatori. Nu mi-e teamă să deranjez sau să provoc oamenii. Filmele mele evidențiază și amplifică adesea comportamente și voci care, de obicei, trec neobservate sau sunt ignorate — așa că orice fel de discuție și analiză a evenimentelor din film este cu adevărat captivantă pentru mine și înseamnă că mi-am făcut treaba!
What's Your Reaction?
